„…să împiedicați venirea lui Murgu aici sau să-l faceți în orișice fel inofensiv…Intenția și scopul lui Murgu, acum cunoscute tuturor, a fost să despartă așa numitul Banat de Ungaria, să-l unească cu Ardealul, cu Moldova și cu Țara Românească “, scria disperat în 1848 subprefectul de Căraș, Cristofor Jakabffy, ministerului de interne maghiar, referitor la eliberarea bănățeanului Eftimie Murgu din temnița Pestei.

E mare de tot sărbătoarea Micii Uniri. Dincolo de importanța covârșitoare a actului de unire în sine, se află multă determinare și faptă a românilor din afara celor două principate alipite la 1859. Se cuvine să amintesc câteva aspecte ce îmi leagă fără drept de tăgadă Banatul de facerea României.

Am făcut introducerea acestui articol printr-o trimitere la Eftimie Murgu fiindcă mentorul și ideologul bănățean al Revoluției de la 1848 este unul dintre principalii fondatori ai planului de unire a românilor în granițele vechii Dacii. Profesor al lui Nicolae Bălcescu și C.A Rosseti, Murgu scapă de spânzurătoarea la care fusese condamnat doar după presiunile românilor și după câțiva ani grei de temniță imperială. Chiar dacă revendicările lui de la 1848 nu sunt materializate de îndată, idealurile sale rămân căi de urmat pentru români, atât de-o parte cât și de alta a Carpaților.

La câteva luni după săvârșirea Unirii Principatelor, fruntașii românilor bănățeni elaborează o Petiție cu 12 000 de semnături prin care cer o țară coronală cu tip și caracter român, prin unirea Banatului cu Transilvania. Înaintată împărăției de Andrei Mocioni în 1860, Petiția nu este luată în seamă, ca toate solicitările românești de până atunci. Împărăția era înspăimântată de orizontul apropierii celor pe care îi recunoaște ca fiind de același neam și mai ales de idealurile acestora. Dovadă stă și ordinul întocmit în 30 iulie 1859 la Timișoara de Generalul Coronini, guvernatorul Banatului, ordin transmis către Regimentul de Graniță numărul 13 Româno-Bănățean, prin care cere luarea măsurilor de izolare a românilor supuși monarhiei habsburgice după Unirea Principatelor.

Oameni și idealuri continuă să treacă munții dintr-o parte în alta. Bănățeanul Damaschin Bojincă, excelent specialist în drept, ajunge jurisconsult al Moldovei, predă ani buni la Academia Mihăileană și ajunge pentru o perioadă chiar ministru al justiției sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. În 1863, la propunerea lui C.A. Rosetti, adunarea electivă a Principatelor Române votează în unanimitate acordarea unui ajutor de 3.000 de galbeni bănățenilor loviți de o mare foamete după seceta din 1863, pentru cumpărarea de cereale, cu mențiunea că „acest mic ajutor vine de la frați”. Suma a fost dublată de guvernul domnitorului Cuza și transformată în 31.935 de florini austrieci…

Emulația românilor sporește în Banat. Fruntașii politici ai bănățenilor aleg calea activismului fervent pentru atingerea idealurilor și la 26 ianuarie 1869, adunați la Timișoara, întemeiează Partidul Național Român din Banat și Ungaria, punându-l în fruntea lor pe Alexandru Mocioni. Legăturile cu România încă mică se întețesc pe toate planurile.

Un exemplu grăitor al spiritului acelor vremuri este și cel al generalului român Moise Groza. Bănățeanul a urmat cursurile primare la Obreja și Caransebeș, apoi Școala de Război din Viena, devenind profesor la Școala de Ofițeri din Lemberg. În 1873 i se încredințează misiunea de stabilire a frontierei între Austro-Ungaria și România. În Munții Siriului se întâlnește cu generalul Florescu și acceptă propunerea de a trece în Armata Română. De la căpitan și maior este avansat colonel al Armatei Române chiar înaintea Razboiului de Independență. A fost un mare patriot al României, fiind recunoscut pentru cucerirea Griviței din 1877. După război a ocupat mai multe funcții în Armata Română, ajungând până la gradul de general. Moise Groza se stinge împăcat că s-a făcut Marea Unire la 75 de ani, în 1919. Apucă primul război mondial și faptele unui alt mare militar bănățean ce trece munții și luptă pentru România: generalul Ioan Dragalina. Acesta cade în luptele de la Târgu Jiu, pentru facerea României Mari. Cei doi aveau demni înaintași… Căci printre oamenii de încredere ai lui Mihai Viteazul, ca şi fraţii Buzeşti din Oltenia, s-au aflat şi fraţii Ciocăneşti din Banat: Gheorghe, Nicolae, Ioan şi Petru. Voievodul unificator al românilor îl și înnobilase pe Gheorghe, printr-o diplomă emisă în 18 februarie1600, la Alba Iulia. Cu ei o fi plănuit eliberarea Timișoarei de sub turci, pe care nu a mai apucat să o alipească Banatului de Lugoj-Caransebeș și implicit primei Românii, din care acesta a făcut parte…

Sunt doar câteva spicuiri dintr-o istorie mult mai amplă ce vorbește despre legăturile Banatului cu Mica Unire și facerea statului național român. Sunt spicuiri pe care cred că e bine să le facem la o sărbătoare atât de mare… La mulți ani, România!