Prin 1887 Societatea Geografilor din Austro-Ungaria calcula și amplasa centrul Europei în Maramureșul istoric. S-au făcut multe alte socoteli de atunci, care au tot plimbat borna pe ici-pe colo dar cred că orice ochi deprins cu privitul pe hartă, buna-credință și răsfoitul prin istorie nu poate decât să constate că miezul Europei se află în România. Fără pic de îngâmfare, ba chiar cu un fel de regret: cam pe aici trec axele principale ale continentului. Dar, mai ales, aici, în această „falie geo-strategică” în care ne-am născut ca popor, s-au pus cap în cap și muchie pe muchie imperiile apusului, răsăritului și orientului. Și rămâne de netăgăduit istoricește un aspect: aceste forțe nu s-au putut abține prea mult timp de la a se arunca una asupra celeilalte, tăvălind Europa prin sânge și haos, atunci când s-au trezit față în față pe linia Carpaților sau pe la gurile Dunării.

Să nu iei seama că Germania își pune în practică hegemonia în cadrul UE, cu ajutorul trepădușilor săi, că Rusia a ieșit din picajul etapei post-sovietice și își revendică statutul de mare forță, iar Turcia practică de o vreme încoace un periculos soi de neo-otomanism? Că Ungaria, ca o definiție a celor mici, dar cu ambiții mari, încearcă să se agațe la frâiele situației și își joacă fără scrupule cartea tot mai vag camuflată a revizionismului? Ar fi curată naivitate! Practic, taberele sunt din nou în picioare și au luat-o de la capăt, spre încă o confruntare. Cu adevărat prost e că nu arată să fi învățat prea mult din istorie, oricât ar fi mascat conflictul cu farduri economice, politice sau de altă natură. Strategiile sunt vizibile, denotă clar intențiile și mai sunt și proaste: cum să pui atâta presiune, deopotrivă fățișă și subversivă, și să vulnerabilizezi România, care e cheia de boltă a păcii și stabilității în Europa? Mă tem că „protagoniștilor” le e dor să se înjure din nou peste crestele Carpaților sau de pe malurile Dunării…

Ce ne rămâne de făcut? Să ne uităm înspăimântați la drobul de sare, așteptând „protagoniști” care să ne scoată din situație e contra-productiv, după cum se vede, și déjà prea riscant. Ne rămânem în primul rând NOI, nouă înșine. Iar singura șansă pe care o avem, în afară de eventualul noroc de a da peste protagoniști lucizi și statornici, care să sprijine existența unui mare stat al românilor, este să ne dezmeticim, să ne strângem forțele și să aplicăm o măiastră inginerie inversă. E o misiune foarte grea, dar nu imposibilă: să luăm blestemul istoric de a ne fi născut pe un pământ bogat, pe care se tot ciocnesc imperiile, ca pe o zestre. Și să facem din ea mijloc și principal atu al ființării noastre ca neam și țară. Să trecem apoi, cât mai repede, la construcția unei țări spre folosul nostru, o cetate neutră și solidă între lumi, fără de care să își dea seama și alții că NU se poate!