La 72 de kilometri nord-vest de Cetatea de Scaun a Sucevei şi la 33 de kilometri vest de oraşul Rădăuţi, se află prima şi cea mai de seamă ctitorie a Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mănăstirea Putna, un extrem de valoros centru de spirutualitate, cultură şi istorie românească, necropolă domnească pentru marele voievod şi familia sa, ce străjuieşte, de sute de ani, meleagurile minunate ale Bucovinei.

În perioada 23 – 26 ianuarie 1465, a avut loc Bătălia de la Chilia, în care domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, cu asentimentul Poloniei, căreia i-a promis ajutor militar în conflictul cu cavalerii teutoni, a organizat un atac pentru cucerirea cetăţii, important centru comercial şi maritim, obţinând victoria, şi impunând la conducerea ei pe pârcălabii Isaia şi Buhtea. Stăpânirea cetăţii Chilia a dus la subminarea poziţiilor Ungariei la Dunărea de Jos, precum şi la pierderea unor importante surse de venit pentru toţi factorii implicaţi: genovezii din Caffa, tătarii din Crimeea şi Imperiul Otoman. Conform izvoarelor istorice, în Letopisețul anonim al Moldovei, se menţionează că, urmare a izbânzii, Ştefan cel Mare hotărăşte să ridice o mănăstire, iar despre locul ales pentru aceasta, ne istoriseşte cronicarul Ioan Neculce: „Ştefan-Vodă cel Bun, când s-au apucat să facă Mănăstirea Putna, au tras cu arcul dintr-un vârfu de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariul”.

Citește și: Cea mai grea înfrângere a unei armate islamice în fața uneia creștine

Numeroasele biserici atestate în primele decenii ale acestui secol pe locuri din imediata vecinătate a Putnei constituie tot atâtea mărturii că zona respectivă cunoștea, încă de pe atunci, o remarcabilă viață religioasă și că Ștefan cel Mare s-a conformat tradiției, construindu-și mănăstirea în preajma unei biserici mai vechi. Din pisaniile și însemnările unor manuscrise păstrate aici sau ajunse cu vremea prin mari biblioteci din lume rezultă că, odată cu pornirea lucrului de către Ștefan cel Mare, au fost transferați de la Neamțu la Putna egumenul Ioasaf dimpreună cu mai mulți monahi, meșteri caligrafi și miniaturiști, care au procedat concomitent la organizarea scriptoriului mănăstiresc, copiind primele mineie și evangheliare necesare viitorului locaș.

La numai două luni de la inaugurarea lucrărilor, Ștefan cel Mare emitea un act în care vorbea despre mănăstirea sa de la Putna ca despre un fapt juridicește constituit. Ne referim la uricul din 15 septembrie 1466, prin care voievodul făcea cunoscut tuturor că a cumpărat de la frații Stan, Jachim și Simion, pe două sute de zloți tătărăști, satul Jicovul de Sus, dăruindu-l „cu toate hotarele sale vechi, cu câmpurile și poienile, cu muncelele, fânețele și izvoarele, sfintei noastre Mănăstiri Putna, unde este hramul Preasfintei și Preacuratei Maici a lui Dumnezeu și a Preasfintei ei Adormiri, pentru ca acest sat (…) să fie Mănăstirii noastre Putna uric, cu tot venitul, neclintit niciodată, în veci”. Acesta este cel mai vechi document cunoscut care atestă Putna din ținutul Sucevei, ca toponimic, în general, și ca nume al mănăstirii de aici, mai cu seamă, constituind, totodată, mărturia celei dintâi danii pe care Ștefan cel Mare o face slăvitei sale ctitorii monastice.

Dacă ar fi să calculăm durata lucrului la biserică după intervalul dintre fondarea și sfințirea ei, ar însemna că numai la acest edificiu s-a lucrat peste patru ani. În fapt, construirea bisericii a durat mai puțin, ea fiind terminată – după toate probabilitățile – pe la sfârșitul anului 1469, dar expedițiile întreprinse de voievod în Transilvania, ca și invaziile tătare din anii 1469 și 1470 nu i-au îngăduit s-o sfințească decât la 3 septembrie 1470. Până atunci, domnul i-a mai dăruit o jumătate din satul Maneuți și o vie de nouă fălci în hotarul Hîrlăului, diverse odăjdii și cărți, iar în ziua de 12 aprilie 1470 i-a făcut danie somptuoasa cădelniță de argint aurit, decorată cu motive gotice, una dintre cele mai valoroase opere de orfevrărie românească medievală, comandată unui atelier transilvănean special pentru a servi la sfințirea marii sale ctitorii. Potrivit vechilor letopisețe ale mănăstirii, ceremonia târnosirii s-a constituit – ca și fondarea – într-un prinos de recunoștință adus Providenței, de data aceasta pentru victoria voievodului din 20 august 1470 împotriva tătarilor, într-o „dumbravă ce să cheamă Lipinți, aproape de Nistru”.

 Autor: Nicolae Uszkai