„Regimurile totalitare, dictaturile, tiraniile menite să înjosească ființa umană, indivizii și colectivitățile deopotrivă, au venit în chip ademenitor, cu sloganuri dulci și s-au impus după crize teribile”, spune Prof. Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop. „Schimbarea lumii după COVID-19 nu trebuie să însemne abandonarea democrației… După criză, educația nu trebuie standardizată spre chestiuni cotidiene cu scopul abandonării valorilor morale și culturale consacrate”, adaugă Președintele Academiei Române, într-un interviu pentru muzeulbucurestiului.ro.

 „În vreme de criză, amăgirile sunt foarte ușor de făcut și nu trebuie să ne lăsăm păcăliți.(…) Le spun mereu studenților mei că educația bună se bazează pe virtuți și pe valori, aureolate de încredere. Societatea bună este aceea care produce eficient, dar care cheltuiește mult pe educație, sănătate și cultură. Asemenea „cheltuieli” nu sunt, însă, pierderi, ci investiții pe termen lung. Balast sunt, după părerea mea, toate formele facile ale vieții: goana după avere, și nu după cultură, așezarea plăcerii înaintea datoriei, preferința pentru loisir în loc de muncă, cheltuirea energiei de la vârsta maturității pe jocuri, înjosirea inferiorilor, degradarea naturii, poluarea mediului, viciile de tot felul etc. Evident, oamenii nu sunt îngeri sau sfinți, dar au obligația să caute mereu binele, moralitatea, echilibrul, demnitatea, chiar dacă nu ajung pe deplin la acestea niciodată.

Eu sper că izolarea din vremea pandemiei ne-a învățat cât de importantă este apropierea directă dintre noi. La fel, școala nu se va putea face niciodată, integral și continuu, online. Învățătorul (profesorul) este materie și spirit, este format din carne și oase însuflețite. El trebuie să vorbească direct în fața elevilor și studenților, să comunice cu fața și cu ochii, să zâmbească și să se încrunte, să umble prin sala de clasă și amfiteatru, să exprime nuanțe, să se poată uita nemijlocit în ochii interlocutorilor. La fel simt și elevii și studenții, care, prin dialogul verbal și nonverbal, pot aprecia ușor cum este dascălul lor, cât este el de bun, de generos, de dăruit meseriei. În altă ordine de idei, unii sunt convinși că un muzeu virtual este identic cu unul real, că un tur de muzeu făcut în formă digitală este aidoma unei vizite cu propriii pași. Numai educația greșită poate genera astfel de iluzii.

Primejdia cea mare este „virtualizarea” întregii noastre vieți, adică tentația de a opera numai cu surogate. De aceea, muzeele trebuie să fie și săli de clasă speciale, unde să se desfășoare nu doar vizite didactice, ci și lecții. Iar piesele originale – chiar dacă nu este permis să fie atinse și simțite la palpare în substanța lor – trebuie să fie văzute de ochii elevilor și ai publicului larg. Muzeul este pentru mine un panteon al comunității, un depozitar al prezentului oamenilor care au trăit în trecut. De aceea, muzeele (ca și școlile) trebuie să fie văzute, vizitate pe viu, și nu prin intermediar. Mijlocirea înseamnă și imitație, iar dacă ne vom obișnui cu ideea că imitația (copia) este la fel ca originalul, atunci ne vom pierde categoric esența noastră vie, de ființe iscoditoare, pline de cunoștințe și de valori”, susține Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române