Una dintre cele mai importante bătălii ale evului mediu european avea să se încheie pe 10 august 955  cu zdrobirea maghiarilor porniți la jaf de către trupele germane ale lui Otto cel Mare, la Lechfeld. Ajunse în Panonia împinse de alți migratori, triburile maghiare își înspăimântaseră vecinii și deveniseră coșmarul europenilor în câteva decenii, prin cruzime și incursiunile pentru prada care le asigura traiul. Atacau prin surprindere, evitau să fie atrași în lupte deschise și capturau orice putea fi dus în goana calului. Unul din cele mai devastatoare atacuri avusese loc în anul 924, când maghiarii au traversat Bavaria, Rinul și regiunea Alsacia-Lorena, ajungând cu jafurile până în teritoriile franceze.

Încrezători că luptele interne de la curtea lui Otto le vor înlesni prăduirea, maghiarii pornesc în număr mare într-o nouă campanie de jaf prin teritoriile locuite de germani. Bătălia din 955 a avut loc la sud de Augsburg, în apropierea râului Lech, unde Otto reușise să strângă aproape 10 000 de soldați. De cinci ori mai numeroși, potrivit cronicarilor, maghiarii se lăcomesc la prădarea taberei adverse după câteva operațiuni militare reușite și cad în capcana de a înfrunta direct cavaleria grea germană. Maghiarii sunt, pur și simplu, spulberați. Resturile armatei lor sunt urmărite de cavaleria germană preț de câteva zile și măcelărite. Au fost lăsați în viață, cu urechile și nasul tăiate, doar câțiva militari de rang inferior, pentru a duce în Panonia mesajul că soarta armatei maghiare va fi împărtășită de cei rămași în tabere, dacă raidurile de jaf nu se opresc. Căpeteniile Bulcsu, Lehel și Sur au fost capturate și executate în public, la Regensburg.

Urmările „catastrofalei înfrângeri”

Dupa Bătălia de la Lechfeld, nicio altă invazie nu a mai tulburat liniștea Europei centrale si de vest până la marea invazie mongolă din 1241. Papa avea să-l încoroneze pe Otto cel Mare ca împărat al tuturor germanilor, acesta punând temelia Austriei de azi, ca marcă de apărare a imperiului împotriva unor eventuale atacuri din răsărit.

Istoriografia ungară este în asentimentul istoricului Gyula Kristo, care apreciază Bătălia de la Lechfeld drept o „catastrofală înfrângere”. Dincolo de dezastrul militar exista și un alt aspect catastrofal pentru invadatorii maghiari: pierderea numerică. Cei în jur de 150 000 de maghiari care descălecaseră în Panonia o făcuseră în mijlocul unei populații alcătuite din slavi, români, avari și alte seminții pe care trebuiseră să le supună. Astfel că, opriți din expansiunea spre apus și reduși considerabil ca număr, maghiarii s-au concentrat mai întâi pe consolidarea stăpânirii din Panonia.

Ei acceptă treptat viața sedentară și continuă absorbția băștinașilor panonici, trec la creștinism și își fondează regatul, cu sprijin apusean. Îl extind spre est și sud, în detrimentul românilor și slavilor, ajungând chiar să atace teritorii aflate în stăpânirea Imperiului Bizantin. Nobilimea recurge la mai multe valuri de colonizări cu sași și secui pentru a consolida granițele regatului, apoi cumani, după dezastrul provocat de invazia tătară. Chiar dacă ajunge să pună pe tron regi străini după stingerea dinastiei arpadiene, regatul fondat de maghiari se prăbușește odată cu înfrângerea suferită în fața turcilor la Mohacs, în 1526.