Născut în orașul dalmatic Raguza la anul 1568, într-o familie de creștini valahi, cel numit prin botez Iacob rămâne orfan de mic. Mama sa i-a dat o creștere aleasă, iar la vârsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să învețe carte. La 15 ani, tânărul Iacob este chemat de Hristos la sfânta nevoință călugărească, în Mănăstirea Maicii Domnului din localitate, iar peste cinci ani avea să ajungă la Mănăstirea Pantocrator de pe Muntele Athos, unde este desăvârșit cu numele Iosif.

Credință și istorie

Sfântul Iosif a viețuit în Muntele Athos 62 de ani, șase dintre aceștia la Mănăstirea Cutlumuş, vechea ctitorie a voievozilor din Ţara Românească (Vlaicu Vodă între 1364–1374 şi Neagoe Vodă Basarab între 1512–1521). Aici, printre călugării români, a avut ocazia egumenul Iosif să cunoască sufletul și credinţa fraţilor săi dacoromâni, dar şi zbuciumata lor istorie, ce tocmai vibra prin figura contemporană a lui Mihai Viteazul (1593–1601), cel dintâi unificator al Ţărilor Româneşti nord dunărene (între care şi jumătate de răsărit, de la Lipova la Orşova, a Banatului). Întors la Mănăstirea Vatopedului, şi aceasta înzestrată de voievozii români, cuviosul Iosif îl află pe tânărul pribeag bănăţean Damaschin Udrea, la anul 1650. Fiul lui Alecsa Udrea, cneaz mare pe Valea Căraşului, născut la anul 1616  din neam de cneji români, va deveni secretarul şi biograful său. Damaschin Udrea avea să scrie cea dintâi cronică românească în limba latinească: Annales Rerum Banaticarum (din păcate pierdută) care ducea firul istoriei neamului nostru până la Mihai Viteazul. Întâlnirea românului bănăţean Damaschin Udrea cu preacuviosul aromân Iosif, acum în vârsta patriarhală de 82 de ani, a avut urmări binefăcătoare pentru amândoi, dar mai ales pentru Biserică şi dreptcredincioşii români din Banat. Împreună pleacă cei doi spre Timișoara, unde Iosif era chemat de localnici să le devină Mitropolit.

Viaţa Sfântului Iosif la Timişoara este o împletire de semne şi minuni, de iniţiative îndrăzneţe, de înfăptuiri cu mare răsunet, anunțate de îndată ce trece Dunărea la Palanca. Din cauza unei puternice furtuni, au pierdut drumul, rătăcind toată noaptea. În zori s-au trezit cu o ceată de călăreţi turci că le aţin calea în apropierea satului Şama (Jamul Mare). Călăreţul din frunte a întrebat: „Care este marele popă ghiaur care merge la Timişoara?“. La întrebarea ce i-a speriat pe toţi însoţitorii, Iosif a răspuns că el este cel căutat. Atunci aga Ismail coborând de pe cal cu multă smerenie a rugat pe Mitropolit să se întoarcă la Vârşeţ, căci întâia cadână este de 3 zile în chinurile facerii şi i s-a arătat în vis îngerul ei creştin şi i-a spus că până nu va trece caleaşca popii celui mare care merge la Timişoara prin faţa porţii haremului nu-i va da Allah uşurare. Şi îngerul ei i-a mai vestit ca în zori să meargă aga să-l aştepte pe Sfântul Mitropolit în Şama… Cadâna asupra căreia s-a făcut minunea era fiica cneazului român din Vărădia, pe care aga Ismail al Vârşeţului a luat o fără voia ei în haremul său, dându-i întâietate pentru frumuseţea şi virtuţile ei faţă de celelalte soţii. După ce aga Ismail moare în lupta de la Palanca, văduva cu copilul se întoarce la părinţii ei de la Vărădia unde botează în legea creştinească pruncul. Călugărul Gherasim avea să devină! Iar peste 40 de ani avea să continue, în partea de răsărit a Banatului, opera Sfântă şi lucrarea evanghelică săvârşită de Sfântul mitropolit Iosif în jumătatea de apus a ținutului…

Fapte minunate și sfințire

Toată cetatea daco-românească a Timişoarei s-a umplut de bucurie când noul Mitropolit a trecut prin poarta ei istorică. Mare alai şi mulţime fără număr din toate părţile Banatului şi chiar de departe de la Buda şi de peste „Dunărea ungurească“ au venit la Timişoara să asiste la înscăunarea lui. Iosif s-a adresat mulţimii credincioşilor în limba românească, pe care o știa foarte bine de la diacul său Damaschin. Apucând apoi spre vechea reşedinţă şi catedrală românească, Iosif a mai făcut o minune. Trecând prin „uliţa argintarilor“, chiar înainte de a răsuci pe calea bisericii vechi, feciorii lui Iovan Capră au scos pe targă pe tatăl lor care era olog de 20 de ani şi l-au pus în calea Sfântului Mitropolit. După ce „s-a rugat cu lacrimi, a pus mâna dreaptă pe fruntea ologului zicându-i: În numele Domnului Iisus îţi poruncesc: scoală-te, ia-ţi patul şi mergi sănătos acasă“. Şi acela pe loc s-a sculat şi a umblat, iar lumea toată a căzut în genunchi şi s-a rugat lui Dumnezeu şi au strigat „sfânt este mitropolitul“.

Între alte minuni săvârşite este şi salvarea, prin rugăciunile lui, a cetăţii şi oraşului Timişoara de flăcările unui foc mare „cu vâlvătăi până la cer”. Incendiul izbucnise în cartierul Palanca în ziua de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, când se serba şi hramul „sfintei biserici vlădiceşti vechi de lemn din maidanul Răduţilor“ (din cuprinsul cetăţii) şi unde Mitropolitul mersese să slujească Sfânta Liturghie. Un vânt puternic întețea focul și prăpădul. În faţa acestei nenorociri „sfântul mitropolit a ieşit în odăjdii din sfânta biserică şi s-a întors cu faţa spre foc… Şi căzând în genunchi pe treptele bisericii a atins ţărâna cu fruntea şi a stat aşa şi s‑a rugat. De la miazăzi nori negri s‑au văzut atunci înălţându‑se şi fulgere au tunat cu grozăvie, iar dintr‑o nimic de ceas s‑a pornit o ploaie cum nu s‑a mai pomenit, de‑au curs apele ca potopul şi a înecat focul şi a stins tăciunii şi a spălat toate urmele prăpădului… Iar când a fost aproape de chindie s‑a luminat cerul iarăşi şi au ieşit 7 curcubeie unul peste altul. Atunci sfântul mitropolit s‑a sculat din genunchi şi odăjdiile lui au fost uscate, neatinse de nici un strop de ploaie şi aşa s‑a dus acasă şi s‑a închis în chilia lui şi 3 zile n‑a ieşit, nimeni nu l‑a văzut. Iar după aceea, când a ieşit şi s‑a arătat la lume, a avut semnul sfintei cruci pe dosul palmei de la mâna stângă, (ca pus cu fierul înroşit în foc) dar semnul nu a fost roşu, ci a fost ca aurul de curat şi a luminat la umbră. Şi acest semn l‑a avut până l‑au pus în mormânt“.

„Precum i‑a fost minunată viaţa, minunat i‑a fost şi sfârşitul”

„În anul 1653, simţind chemare spre odihnă, a lăsat scaunul în seama episcopului Moise de la Lipova şi s‑a aşezat în sfânta Mănăstire a Partoşului, unde a mai vieţuit 3 ani în tihnă, în posturi şi rugăciuni şi facere de bine şi tămăduiri“, scrie diacul şi biograful său Damaschin. Egumenul Nichifor adaugă: „Iar în cei 3 ani a venit din mari depărtări betegi la el şi mulţi s‑au vindecat“.

Precum i‑a fost minunată viaţa, minunat i‑a fost şi sfârşitul (în noaptea de 15 august 1656, la 88 ani): „Iar el, luni, înainte de Sfânta Mărie Mare, a chemat la el pe egumenul Nifon al sfintei mănăstiri (Partoş) şi i‑a spus că ceasul se apropie pentru dezlegarea de viaţa aceasta. Şi a lăsat cu limbă de moarte despre toate cum să se împartă şi cum să se orânduiască. Şi mormântul i‑a fost înainte gătat în faţa altarului sfintei biserici celei noi, pe care el a zidit‑o din piatră lângă biserica veche de lemn. Şi a chemat pe toţi fraţii (călugării) şi a luat iertare de la toţi, iară după aia s‑a cuminecat cu Sfintele Taine şi la apusul soarelui şi‑a dat sufletul, ocolit de toţi fraţii din mănăstire şi de multă lume strânsă în mănăstire la vestea morţii lui. Iar în clipa când a părăsit sufletul lui astă lume pământească, clopotele noi din sfânta biserică cea nouă au început să bată singure – că nici ţipenie de om nu a fost în biserică – şi‑au zvonit vreme de un ceas fără să atingă nimeni pălămarele. Iar lumea s‑a minunat tare şi s‑au închinat şi au cunoscut că cu adevărat om sfânt a fost Mitropolitul.(…) Pentru viaţa lui fără prihană şi pentru faptele lui sfinte, oamenii – toată viaţa lui şi după moarte – i‑au spus Sfântul Iosif iar Sfânta Biserică, prin Sinod – la 30 de ani de la moartea lui – i‑a cunoscut sfinţenia, numindu‑l „Sfântul Iosif cel Nou“, scrie diacul Damaschin.

Hotărârea din 28 februarie 1950 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din Bucureşti vine, astfel, să întărească hotărârea de acum 270 de ani a Sinodului Mitropolitan de la Timişoara şi să consfinţească o tradiţie veche de 300 de ani a poporului drept credincios din Banat, pentru care Mitropolitul Iosif al Timişoarei de la 1650–1656 este şi rămâne Sfântul Iosif cel Nou.

Sursa: Mitropolia Banatului