O dată încărcată de istorie pentru români: după victoria asupra lui Andrei Bathory în bătălia de la Şelimbăr, Mihai Viteazul intra la 1 noiembrie 1599 triumfător în Cetatea Alba Iulia. Odată cu preluarea simbolică a cheilor orașului de la episcopul Demetrius Napragy, domnitorul român lua în stăpânire Transilvania.

„Apropiindu-se de Alba, locuitorii orașului și ai județului îl întâmpinară cale de o leugă (2200 de metri) înainte cu multă cinste și daruri… Intrarea s-a făcut prin poarta Sf. George. De la această poartă până la palatul domnesc, sta înșirați ostașii de ambe părțile uliței în mai multe rânduri, în dosul cărora se grămădise mii de mii de popor… Pilda albanilor fu urmată de locuitorii tuturor orașelor țării, care se grăbiră a trimite deputați la Mihai, spre a-i aduce supunerea și credința lor și a cere mila și ocrotirea lui. Cetatea Clujului, la cea dintâi somație ce i se făcu, se închină în 4 noiembrie și primi în garnizoană 1000 soldați supt comanda banului Mihalcea.  Mihai porni 3 000 soldați spre a aduce la supunere toată țara de jos și într-aceeași vreme scoase un decret deosebit, prin care făgăduia mila și iertarea sa la toți deopotrivă, de orice treaptă ar fi, carii vor depune armele și vor asculta de dânsul și de slujbașii săi. El obști acest decret în toate părțile prin obicinuiții curieri. Astfel, toată țara Ardealului, până la Solnocul din acest ținut, era acum supusă lui Mihai…” descria istoricul Nicolae Bălcescu în „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” fericitul eveniment, însuflețindu-i pe revoluționarii români de la 1848.

Tot de un 1 noiembrie, în 1925, avea loc înscăunarea episcopului de Caransebeș, Miron Cristea, ca prim Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, după ce Scaunul Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungro-Vlahiei fusese ridicat la rangul de Scaun Patriarhal.

După Marea Unire, între ierarhii, clerul și intelectualii români din România Mare, s-a născut dorința de a se face un necesar pas înainte, acela ca Biserica Ortodoxă Română să fie ridicată la rang de Patriarhie. Primul care a ridicat problema a fost preotul academician Gheorghe Ciuhandu, renumit istoric militant unionist, consilier eparhial la Arad, președinte al Asociației Clerului Andrei Șaguna din Transilvania. Lui i s-a alăturat savantul Nicolae Iorga, ce arăta că, pe temeiuri logice, istorice și canonice, Biserica noastră Ortodoxă Română putea și trebuia să fie înălțată la rangul de Patriarhiei autocefală, amintește Nicolae Uszkai.

Inițiativa a fost adusă în plenul Sfântului Sinod de Mitropolitul Pimen al Moldovei și semnată de toți ierarhii provinciilor românești, la 4 decembrie 1924. Lucrările au continuat și în anul următor, astfel încât la 4 februarie 1925, având în vedere vechimea creștinismului românesc, numărul eparhiilor din țară, statutul lor istoric și canonic, noua situație a României Unite, când românii aveau propria suveranitate politică și bisericească, s-a considerat pe drept cuvânt că românii aveau dreptul să recunoască pe mitropolitul de la București cu titlul de Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al României. În aceeași ședință din 4 februarie 1925, Mitropolitul Primat Miron Cristea a luat cuvântul și a mulțumit, arătând că prestigiul trece asupra Sfântului Sinod și credincioșilor Bisericii, tot atunci, el ridicând problema înălțării unei mărețe Catedrale a Mântuirii Neamului. La câteva zile după aceea, Senatul și Camera Deputaților au votat Legea prin care se înființa Patriarhia României, pe care regele Ferdinand avea să o promulge la 23 februarie.

1 Noiembrie este și data la care s-au născut două personalități marcante ale românității: în 1770 vedea lumina zilei, la Caransebeș, Constantin Diaconovici-Loga, iar în 1823, la Iași,  Lascăr Catargiu.

Cărturar de orientare latinistă, Constantin Diaconovici-Loga a fost un mare luptător pentru emanciparea și răspândirea culturii naţionale printre românii bănăţeni. Cunoscut mai ales pentru „Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor” (1822), Loga mai scrie „Ortografia sau dreapta scriere”(1818), „Octoih şi tipicon cu catavaseriu”(1826) sau „Istorie a românilor, dela zidirea Romei, până la înjugarea Ţarigradului de Turci”, precum și alte câteva cărți bisericești. Alături de Dimitrie Ţichindeal, a combătut pe toate planurile piedicile sârbilor de sub conducerea mitropolitului din Carloveţ, care încercau să menţină biserica românească sub ierarhie și slujbă sârbească.

Om politic român, unionist convins, fondator şi preşedinte al Partidului Conservator, Lascăr Catargiu a fost prim-ministru al Principatelor Unite şi al Regatului României. S-a situat în prim planul scenei politice timp de aproximativ 45 de ani, rămânând în istorie ca unul dintre marii oameni de stat ai veacului al XIX-lea.  Catargiu a rămas în conştiinţa semenilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea, după cum afirma Ion Luca Caragiale, ca un „român neaoş, fără declamaţii teatrale, fără apucături zănatece, dinastic până la târâre, patriot cuminte şi dezinteresat până la a refuza un scaun de domnie, cunoscând profund ţara şi lumea ei”.

Sursa: Nicolae Uszkai