Am urmărit și noi, știind ce am vrea să se întâmple acolo și înțelegând suficient rosturile, alegerile din America. Am văzut cum se întinde negura acolo, așa cum o vedem întinzându-se de prea multă vreme și aici. Aceleași elemente de retorică, aceleași energii, aceleași metode de manipulare și propagandă, același scop… Vor număra cum vor număra, va ieși ce va ieși, vom duce ceea ce e de dus. Și nu vom fi răzbiți, oricâtă negură vor mai întinde. Căci, așa cum ne deapănă Miron Scorobete, iar cei care au de înțeles vor înțelege…

„Ne aflăm la biserica din Densuş. Suntem un grup de 19, număr hiperboreic. Avem în faţă icoana atât de cunoscută că unii dintre noi consideră că nu mai au ce observa la ea şi dau semne că ar trebui să ne grăbim.

La ieşire, un reporter ne înregistrează răspunsurile la întrebarea: Ce aţi văzut deosebit la icoana din mijlocul bisericii?

Optsprezece dintre noi răspundem: Că Iisus este îmbrăcat în cămaşă populară românească. Al nouăsprezecelea însă spune: Eu am mai observat ceva, dar pentru explicaţii e nevoie să ne întoarcem din nou la icoană.

Spre vădita neplăcere a câtorva, reintrăm şi ne îngrămădim în spaţiul strâmt din faţa icoanei.

– Da, aţi reţinut bine, spune al nouăsprezecelea, cel care încheie cercul hiperboreic. Aveţi spirit de observaţie. Faptul că Iisus e îmbrăcat în cămaşă tradiţională românească este elementul cel mai şocant al icoanei.

Ceea ce, sigur, prin sine însuşi are darul de a ne bucura. Dar bucuria noastră se amplifică dacă vom şti că Iisus îmbracă straiele noastre nu într-o icoană oarecare ci într-una unică în lume. Şi vom arăta imediat că nu exagerăm.

Dar să stabilim mai întâi că, de fapt, e o icoană a Sfintei Treimi, a plinătăţii dumnezeieşti, cea care pe toate le plineşte, mai întâi pe Sine Însăşi.

Pe Tatăl care-şi prinde Fiul drăgăstos cu mâinile L-aţi văzut, Pe Fiul-Ţăran de asemenea. Dar mulţi care trec pe aici nu observă porumbelul din aureola Tatălui, adică pe Duhul Sfânt. Nu mă refer la voi, care am spus că aveţi spiritul de observaţie foarte ascuţit.

De ce e însă icoana unică pe glob? Pentru că în toate icoanele Iisus e înfăţişat exclusiv în trei ipostaze: prunc, în iesle sau în braţele Maicii Sale, matur, de la Botez până la urcarea la cer, şi, mult mai rar, puber la 12 ani dezbătând Legea în Templu cu rabinii. Într-un singur loc din miliardele de reprezentări ale Lui apare Iisus adolescent, iar acel unic loc de pe glob e cel în care ne găsim noi acum.

Şi mai e ceva. Acesta e punctul cu cea mai mare încărcătură istorică de pe cuprinsul României, cu cea mai mare densitate istorică pe centimetrul cub, chintesenţa devenirii noastre ca neam de la apariţia vieţii pe pământ până azi.

De ce ne şochează atât de puternic imaginea lui Iisus în cămaşă românească? Pentru că asta ni-L apropie, ni-L face familiar, dar, mai mult, ni-L face contemporan, pentru că acel port ţărănesc al Său la noi a supravieţuit până azi, veşmântul lui Iisus nu e o reconstituire istorică ci ceva viu, care la noi încă se poartă, iar Iisus îmbrăcat în el nu e Cineva de prin Palestina de acum 2.000 de ani ci Mântuitorul nostru aici, între noi, azi, 4 noiembrie 2020.

Astfel că punctul nostru de pornire în explorarea trecutului nostru e clipa de faţă. Pornim din ziua de azi şi vom vedea până unde vom ajunge, cât de departe vom avea dovezi care să ne sprijine să înaintăm.

Icoana a fost pictată în anul 1443. Am plonjat deci în Evul Mediu. Dar staţi puţin, nu treceţi atât de uşor peste această dată, fără a o reţine, pentru că ea aparţine unui nod de asemenea uluitor. La Densuş ştim când s-a făcut pictura, în anul 1443, de către cine, zugravul Ştefan, şi mai avem şi nume de donatori. Icoana din faţa noastră a fost dăruită de Crăstea lui Muşat.

Numai că, cu asta, suntem angrenaţi în plină istorie mare.

Muşatinii erau cnezii din Răchitova vecină, de care Densuşul aparţinea. Familia din care două surori au dat naştere una lui Ioan Corvin, cealaltă lui Mohamed Cuceritorul Constantinopolului, cei doi teribili adversari, veri dulci, care au trasat traiectoria Europei pe câteva secole. Iar asta, chiar în aceste vremuri. Dacă noi ne situăm la anul 1443, marea victorie de la Belgrad, cea în cinstea căreia tot trag clopotele din lumea întreagă la ora 12 de 500 de ani, va avea loc în curând, la 1456.

Dar nu numai atât. Icoana poartă numele unui Muşat, din familia căruia se trăgea şi Ştefan Muşat, acum copil de zece ani, dar foarte curând urcând pe tron şi devenind cel Mare. „E probabil că şi dinaştii Moldovei sunt originari din Haţeg”, scria Eminescu. Ei, dacă ar fi văzut el inscripţia asta, care să-i confirme intuiţia, ce-ar mai fi jubilat!

Şi cuvântul din poveste înainte mult mai este, pentru că nici nu se zăreşte baza coloanei pe care coborâm în timp.

Icoana este zugrăvită pe un stâlp de marmură romană, ceea ce ne transpune direct în Dacia Felix, în Antichitate.

Dar parcă lipsea o temelie, obsesia noastră perpetuă. Şi a apărut. Venerabila biserică, asemenea atâtor alte monumente de la noi, se degrada de la o zi la alta sub ochii indiferenţi ai autorităţilor. S-a nimerit să vină în vizită ambasadorul SUA de atunci, Michael Guest. A plătit din banii lui personal, nu ai Statului American, nu ai UNESCO, costisitoarele lucrări de restaurare. Săpându-se pentru consolidarea fundaţiilor, dedesubtul bisericii s-a găsit un fragment de vas cu inscripţia Koson. Nu se putea ca dacii să absenteze din popasurile noastre tot mai spre adâncimi.

Şi ajungem în preistorie. Biserica din Densuş este singura din lume care are drept hram o sărbătoare precreştină, Armindenul. Că aceasta coincide cu ziua de naştere a lui Miron Scorobete, aflat cu noi în acest grup, poate fi o întâmplare, poate fi altceva ce nu ştim noi, el fiind originar de aici (născut la Răchitova, consătean deci cu mamele lui Ioan Corvin şi Mohamed Cuceritorul, cu Muşatinii, cu Crăstea lui Muşat cel semnat aici).

Dar pe aici, pe sub picioarele noastre, e Drumul Vulcanilor. Şi mai e Parcul Dinozaurilor. Cei care simţiţi nişte trepidaţii urcându-vi-se în corp din sol, nu vă speriaţi, sunt energii binefăcătoare, replici ale zbuciumului de la crearea lumii, din Insula Haţeg a Mării Tethis, Oceanul Primordial.

Am plecat deci din prezentul anului 2020 şi am tot coborât până în zorii facerii lumii, urmând un traseu indicat de acest stâlp cu o icoană pe el.

Nu ne-am mişcat un pas din faţa stâlpului şi vedeţi ce călătorie lungă am făcut, de la un capăt la celălalt al timpului?

Am exagerat când am spus că ne aflăm în prezenţa unui filon în care e concentrată toată devenirea neamului nostru? Eu zic că nu.

PS: Fotografia, de o calitate excepţională, a icoanei dăruite de C r i s t e a Muşat i-o datorăm lui Mircea C r i s t e. Legile hazardului nu pot fi explicate.”

Autor: Miron Scorobete