„Nu l-am simpatizat niciodată pe arbitrul Sebastian Colțescu. Dar asta nu mă împiedică să-l apăr azi cu toată puterea mea. Pentru că aseară, Colțescu nu a făptuit nimic condamnabil. Nu a defavorizat pe nimeni, nu a discriminat, nu a părtinit, nu a viciat competiția sportivă, nu a fost rău-intenționat. I-a indicat doar colegului său de la centru că un agresor verbal care înjura pe margine este negru. Insul ăla fiind chiar negru”, scrie gazetarul sportiv Florin Matei pe pagina sa de socializare după incidentul din partida PSG – Istanbul Başakşehir.

„Că omul sancționat s-a simțit lezat, pot înțelege, așa cum pot înțelege, până la un punct și reacția echipei turce. Mă oripilează însă comunicatele președintelui turc și ale unui ministru din guvernul otoman. A face din țânțar armăsar e o cutumă a mincinoșilor, a celor care denaturează sensuri și a celor care pervertesc realități. Dar acum minciuna, denaturarea și pervertirea într-un caz mai mult decât minor este de neacceptat. Pentru că acum s-a făcut din bietul țânțar o ditamai balenă. Să dai o amploare continentală unui aspect cu totul și cu totul conjunctural mi se pare de o josnicie greu de definit”, susține Florin Matei.

„În România există sute de mii de oameni pe care îi cheamă Șchiopu, Ologu, Surdu, Mutu. Ba pe unii îi cheamă chiar Negru, deși ei sunt blonzi precum scandinavii. De ce credeți că îi cheamă astfel? Pentru că atunci când datele de identificare a cetățenilor din România au devenit obligatorii, grămăticii cancelariilor din zonele administrative au adăugat prenumelor existente de Ion, Gheorghe, Petru, Toader, Dumitru, etc, și poreclele acestora. Porecle născocite pe seama caracteristicilor personale ale oamenilor, pe defectele lor fizice și vizibile. Fără ca cineva să sară de fund în sus pentru asta. Pentru că atunci lumea era mult, mult mai normală la cap decât acum”, mai scrie Florin Matei, întrebând retoric: „Mai există vreun dubiu că lumea asta nu a luat-o rău de tot pe câmpii? Mai există vreo îndoială că lumea asta nu a degenerat moral într-atât de mult încât să nu mai poată reveni niciodată la firescul lucrurilor și la naturalul existențial dintotdeauna? Cum să pui oameni la stâlpul infamiei pe considerente de o evidentă dezaxare? Cum să-i stigmatizezi public pentru fapte care nu s-au întâmplat decât în mințile bolnave ale acuzatorilor de orice? Cum să introduci cu de-a sila în contextul unei vinovății imaginare culpe fabricate în laboratoarele oribilului mainstream planetar?”