Aţi observat tărăşenia? Ceva s-a dereglat. Reacţiile postelectorale sunt total atipice. Parcă s-a stricat lumea la cap.

Nu vezi jubilaţii, şampanii, artificii într-o parte, bocete şi smulgeri de păr în alta. Nu vezi analizele rezultatelor, nu vezi critice şi autocritice, nu vezi dezbateri pe tema cum va fi drămuit bugetul, nu vezi programe de guvernare. Cu toate acestea eram obişnuiţi ca manifestări normale în trena tuturor alegerilor anterioare. Acum, nimic!

Acum singurul subiect prezent pe toate canalele de televiziune este AUR. AUR a fost în stare, incredibil, neverosimil, absurd!, să ia locul Covidului în preferinţele media.

Un partiduleţ de nici zece la sută. În bătălia electorală au fost angrenate partide cu o biografie extinsă mult peste un secol, precum PNL, ori pe multe decenii, ca PSD, fie şi dacă-i numărăm numai deceniile postdecembriste, deşi cu el putem coborî hăt!, mult mai la vale. Şi coşcogeamitea formaţiuni matusalemice tremură în faţa unui partiduleţ care abia împlineşte un anişor, abia îi dau primii dinţişori. Partide fondate de foşti preşedinţi de stat sau de foşti premieri au ameţeli în faţa unui partiduleţ făcut de un ins care, pentru a ieşi din anonimat, îşi dă şi el, acolo, un nume, mai mult legitimându-se câte unui echipaj de poliţie decât ca stindard electoral, căci, oricum, lumea nu a auzit de el. Partide cu nomenclatura în palate, cu o reţea imbatabilă în teritoriu, cu o presă calificată făcută docilă şi foarte activă contra-cost, tremură în faţa unui partiduleţ ale cărui sediu, comandament de campanie, canal TV sunt înghesuite într-un autobuz cumpărat prin chetă publică.

Cum e posibil?

Sunt speriaţi de moarte. L-am contactat pe dl Mărmureanu şi mi-a precizat că seismul produs de „surpriza acestor alegeri” e de gradul 7 pe scara Richter. Dezastru! Sunt în stare de şoc. Nu mai au somn. Droaia de lături aruncate asupra AUR de pe toate canalele (de scurgere) sunt de fapt deliruri provocate de o spaimă Goyescă.

Pentru că ei nu-şi dau seama de ce se tem. Şi-au găsit AUR ca ţintă şi trag în el din toate poziţiile, pe toate microfoanele. Când, de fapt, AUR, la dimensiunile pe care le-am prezentat, ar trebui să-i lase indiferenţi.

Fără să-şi dea seama, ei se tem de cei 70 la sută care n-au ieşit la votul lor, dar care ar putea ieşi la votul altcuiva.

E lumea aceea de care ei au făcut cu totul abstracţie, pe care au ignorat-o ca şi cum nu ar fi. O lume pe care ei au socotit-o ca un pic oligofrenă, ştirbă, neînstare decât de pupat moaşte şi în nici un caz de vreo revoltă, ceva, şi, sigurat, o lume care nu ştie contabilitate, pe care ei o pot jigni oricât pentru că ea nu e capabilă să ţină socoteala acelor jigniri.

Iar acum deruta lor vine din această surpriză: lumea aceea contabilizează mai precis decât computerul.

Iată.

O primărie, instituţie a Statului Român, refuză să arboreze drapelul naţional, aşa cum o obligă Constituţia, şi atârnă un steag străin. Oamenii se simt jigniţi, umiliţi în propria ţară, şi aşteaptă reacţia firească în orice ţară de pe glob. Preşedintele nu reacţionează nicicum. Nici, Guvernul. Nici Parlamentul, cel pe care ei l-au votat să-i reprezinte. Nici unul dintre partide.

Buuuuun! Punem un punct negru.

Un marş dezmăţat împotriva familiei tradiţionale e aplaudat, dat pe toate televiziunile. Un marş decent pentru familia tradiţională e extremist, nazist şi homofob.

Buuuuun! Mai punem un punct negru.

Când se construieşte o Catedrală, se fac zeci de demonstraţii care vor spitale, nu catedrale. Când se închid 70 de spitale dintr-o trăsătură de pix, adversarii Catedralei butonează telefoanele, nu de spitale le arde lor.

Buuuuun! Mai punem un punct negru.

Puşcăriile trebuie aduse la standarde europene, spitalele şi şcolile nu.

Buuuuun! Mai punem un punct negru.

Basarabia se zbate în plasa în care fostul ocupant o ţine sechestrată, dar autorităţile noastre nu văd, nu aud, de parcă n-ar fi vorba de români.

Buuuuun! Mai punem un punct negru.

La mall e voie, la legăturica de pătrunjel şi ciurul de fasole boabe ale ultimilor ţărani care încă se mai încăpăţinează să-şi lucreze bruma de grădină, nu.

La magazinul cu reducere de preţuri, la îngrămădeală, cu bruftuluieli, e voie, la biserică nu.

Cei care anul trecut ne avertizau cât de periculos e calculatorul pentru copiii în formare anul acesta îi obligă pe copii să stea cu ochii în ecran şapte ore de curs şi alte patru de rezolvarea temelor.

Buuuuun! Alte şi alte puncte negre.

Şi mari analişti, excelenţi formatori de opinie, lideri politici, ore întregi încearcă să se dumirească ce e cu acest AUR, ce determină mulţimile să dea buzna la el. Băi, neamule, AUR e creaţia voastră. AUR e rezultatul atitudinii voastre de dispreţ total faţă de ţara aceasta.

Iar Ţara asta n-o murit, num-on pic s-o hodinit şi, de cum apare breşa de la care ea să poată sparge zăgazul pe care voi cu politica voastră nătângă i l-aţi pus în faţă, ea va acţiona. Acum e AUR. Nu ştiu dacă el va fi la înălţimea aşteptărilor ţării. Dar dacă nu va fi el, va fi altul. Nu scăpaţi, degeaba scuipaţi acum în măşti prin platouri.

***

Mai demult, când AUR nu apăruse, am arătat într-o însemnare ce va fi. Unii nu m-au înţeles, alţii au priceput dar nu le venea să creadă. Faceţi-vă timp şi citiţi textul următor. Veţi înţelege momentul acesta al limpezirii apelor.

Să ne imaginăm un baraj. O mare adunătură de ape, un lac de acumulare presează asupra lui. Cu ce putere? Ştim greutatea unei damigene pline, în copilărie ştiam greutatea ulciorului adus de la izvor, acum ştim greutatea unui bax de apă minerală pe care de-abia-l ridicăm cu amândouă mâinile. Dar acea mare din munte, cu ce greutate presează ea asupra barajului? Inginerul proiectant ne-ar da un răspuns exact, folosind însă nişte termeni pentru noi prea complicaţi ca să-i înţelegem: masă, volum, suprafaţă, adâncime, forţă de gravitaţie.

De fapt răspunsul adevărat e mult mai simplu. Rostul acelei ape era de a fi curgătoare. Ea a fost adusă la starea de stătătoare, pentru ea nefirească. Şi atunci ea presează pentru a-şi recăpăta condiţia firească, de apă curgătoare. Iar presiunea acelei ape e colosală numai că, cu vremea, ea a devenit una de rutină. Barajul e atât de de neclintit încât apa, convinsă de inutilitatea oricărui efort, a şi uitat de ce mai presează, o face numai din pură inerţie, inconştient.

Asta până într-o zi. La un moment dat, într-o fracţiune de secundă, atât de neaşteptat că nici nu-ţi poţi da seama dacă totul e real sau doar o părere, o halucinaţie, apare fisura. Linia aceea neregulată, inestetică, aproape neobservabilă, mai subţire decât un fir de păianjen. O nimica toată în raport cu masivitatea barajului şi cu imensitatea apei, dar cu cât sens! Pentru că, după ani şi ani de letargie, de încremenire a lucrurilor într-o asemenea alcătuire ce ameninţa să fie veşnică, apare sensul. Sensul ce modifică radical raportul dintre apă şi baraj. Apa îşi aduce aminte de ce presează, iar această recuperare a memoriei îi sporeşte presiunea ce nu mai apare ca lipsită de orice perspectivă ci capătă un rost limpede, în vreme ce barajul îşi pierde total siguranţa de sine şi toată structura lui e cuprinsă de înspăimântarea ce o slăbeşte clipă de clipă. Calculele atât de precise ale inginerului proiectant sunt date peste cap şi el nu mai e în stare decât să avertizeze, în termeni comuni, nefizici şi nematematici, că situaţia a scăpat de sub control.

Apa din spatele barajului e poporul român. El, din popor curgător, cu judecată, activ în istorie, a fost adus la statutul de popor stătător. Nu a acceptat cu bucurie noul său regim, un timp s-a tot uitat la barajul ce-i tăia calea, dar pe acesta n-a văzut decât afişe electorale, portrete de candidaţi, proiecte europene deosebit de atrăgătoare care însă nu vor obţine nimic pentru că fie n-au fost bine întocmite, fie n-au fost prezentate la timp, poze cu fete atât de sărace că pozează dezbrăcate dar care, cu toate acestea, zâmbesc ademenitor, explicaţia că toată nenorocirea românilor vine de acolo că au resurse care n-ar trebui să fie ale lor, iar ei vor zburda de fericire doar când se vor debarasa de această pacoste şi o vor da altora… Atunci oamenii au încetat şi a se mai uita la baraj şi s-au resemnat: nu se poate face nimic…

Asta însă până într-o zi. La un moment dat, într-o fracţiune de secundă, atât de neaşteptat că nici nu-ţi dai seama dacă totul e real sau doar o halucinaţie, pe de neclintitul baraj va apare linia aceea neregulată, inestetică, aproape neobservabilă, mai subţire decât un fir de păianjen…

Dar cred că ea a şi apărut. Într-o zi am avut senzaţia că o zăresc. Încă nu apăruse, dar eu mă iluzionam că o zăresc. Şi iluziile mele se cam împlinesc.

Autor: Miron Scorobete