La 20 decembrie 1852 se năștea la Focșani Ion Mincu, întemeietor al şcolii naţionale de arhitectură. Inginer, profesor şi deputat român, Mincu a valorificat elemente de construcţie şi decoraţie ale arhitecturii feudale şi populare româneşti, devenind promotorul unui stil românesc în arhitectură, cunoscut azi ca arhitectură neo-românească. Drept recunoaştere a importanţei sale în evoluţia şcolii româneşti de arhitectură, începând cu anul 1953, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism din Bucureşti îi poartă numele.

A absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele în 1875, obtinând diploma de inginer. În paralel, urmase şi studii la Şcoala de belle-arte, precum şi unele studii de pictură. În anul 1877, pleacă la Paris, pentru a urma cursurile Şcolii de Arte Frumoase, pe care a absolvit-o cu titlul de arhitect în anul 1884. Intors în România, are atât o activitate culturală şi didactică, cât şi una politică. Devine profesor al Şcolii Superioare de Arhitectură din Bucureşti și între 1903-1912 este preşedintele Societăţii Arhitecţilor Români.

Arhitectura neo-românească s-a concretizat în contextul istorismului european de la sfârşitul secolului al 19-lea şi a continuat până către cel de-al doilea război mondial. Reprezentanţii de seamă ai acestei mişcări, precum Ion Mincu, au receptat formele stilului brâncovenesc, pe care l-au folosit în operele lor.

Prima sa lucrare o constituie Casa Lahovari din Bucureşti, realizată în anul 1886. Aceasta aduce o prelucrare inovatoare a unor elemente specifice vechii arhitecturi româneşti- faţada este asimetrică, şi este dominată de un pridvor acoperit, care funcţioneaza drept peron de acces în interiorul casei, inspirat de pridvoarele vechilor case boiereşti. Alte elemente ale arhitecturii populare româneşti prezente în faţada acestei construcţii sunt coloanele din lemn, arcadele în formă de acoladă, decoraţiile realizate din ceramică smălţuită, colorată, precum şi butonii smălţuiţi.

Cea mai amplă lucrare a lui Mincu este reprezentată de Şcoala Centrală de fete din Bucureşti, construcţie realizată în anul 1890. Construcţia aminteşte de vechile ansambluri mănăstireşti, prin concepţia sa regulată şi simetrică. Planul clădirii este rectangular, dispus în jurul unei curţi interioare asemănătoare vechilor incinte mănăstireşti, înconjurată de o suită de arcade trilobate în formă de acoladă, sprijinite de un şir de colonete din piatră. Clădirea este constituită din parter şi etaj. Faţada este împărţită în două registre, între care trecerea este realizată de un brâu plasat între parter şi etaj. In mod orizontal, faţada este împărţită în trei registre, constituite dintr-un corp central, şi două pavilioane laterale, de colţ. Şi aici, decoraţia este realizată din motive de inspiraţie populară, precum butonii smălţuiţi, brâul din ceramică policromă, colonada în formă de spirală.

Ion Mincu a mai realizat Palatul administrativ din Galaţi, Casa Vernescu, Banca Comerţului din Craiova, Vila Robescu din Sinaia și numeroase clădiri private. A realizat proiectele pentru Palatul Primăriei şi pentru Şcoala de Război din Bucureşti, proiectul de restaurare a Casei Monteoru (1887-1888), a decorat interiorul Palatului de Justiţie din Bucureşti (1890-1895). Către sfârşitul vieţii s-a dedicat restaurării Bisericii Stavropoleos din Bucureşti şi completării ansamblului cu un mic muzeu-lapidarium, cu o casă parohială şi clopotniţă (1904-1910). Arhitectul Ion Mincu a murit la 6 decembrie 1912. Majoritatea tinerilor arhitecţi români de valoare din generaţiile ce s-au afirmat la începutul secolului al XX-lea îi sunt direct sau indirect discipoli: P. Antonescu, N. Ghica-Budeşti, Şt. Iotzu, C. Cerchez, A. Culina.