Mâine anul se-nnoieşte,

Pluguşorul se porneşte…

Aici ne lovim de o nedumerire: cum să se pornească pluguşorul în toiul iernii, cum să semeni simbolic grăunţe când pământul e împietrit de ger, cum să fie colindele pline de flori când iarna îşi desenează florile ei de gheaţă pe geamuri?

O, dacă am şti cu ce pietre scumpe umblăm, cu ce nestemate pe care alţii dacă le-ar avea le-ar pune în coroana regală, iar noi, socotindu-le nişte pietricele banale dăm cu ele după vrăbii!

Ne vom lămuri dacă vom răspunde întrebărilor puse adineauri.

În anul 45 î.H., Iuliu Cezar a reformat calendarul şi a adus Anul Nou de la 1 martie la 1 ianuarie. (În Dacia, bineînţeles, această măsură n-a avut efect decât după cucerirea ei de către romani). Colindele erau însă atunci atât de temeinic fixate în tradiţia populară şi veneau dintr-o atât de mare străvechime încât reforma calendaristică nu le-a mai putut influenţa deloc. Deşi urmau a nu se mai cânta în martie ci la sfârşitul lui decembrie şi începutul lui ianuarie, ele nu şi-au abandonat atmosfera primăvăratică şi nu s-au adaptat la cea de iarnă. Şi astfel, vreme de două milenii, asistăm la acest paradox că, la Crăciun, în colindele autentice nu vom întâlni nici o aluzie la ger sau zăpezi (lăsaţi-l pe Moş Crăciun cu plete dalbe care a sosit de prin nămeţi că el e recent, uitaţi-vă la bătrânele alea de zeci de mii de ani), în schimb ne va aştepta o atmosferă de primăvară însorită sau vom fi asaltaţi de ploi:

Slobozi-ne gazdă’n casă

C’afară plouă de varsă…

Se umblă „cu plugul”, lucru specific anotimpului primăverii şi nicidecum iernii. Şi astăzi, participanţii la alaiurile sărbătorilor „de iarnă” aruncă grăunţe de grâu, „seamănă”, pentru ca anul să fie mănos, aşa cum au făcut-o în fiecare început de martie, când se sărbătorea Anul Nou, din vremuri imemoriale până la Cezar.

Colindele erau şi, în sate, unde tradiţia încă e vie, sunt şi azi considerate sfinte, chiar şi cele „laice”, şi tocmai de aceea textul lor se transmitea nealterat din generaţie în generaţie.

Deşi, folclor fiind, şi colindele erau supuse unei continui prelucrări, în cazul lor retuşurile întâmpinau o rezistenţă teribilă, nu se efectuau cu lejeritatea din alte specii. Colindele, chiar dacă relativ, aveau statutul a ceea ce în literatura cultă se numeşte „non varietur”.

Dar dacă textul propriu-zis al colindei mai suferea modificări, există în ea un element de o stabilitate extraordinară: acea formulă stereotipă, un fel de refren, ce se repetă după fiecare vers. Aceasta e ca o „floricică”, precum vinieta într-o carte. Pur decorativă, ea poate fi alăturată oricărui text, neavând nici o legătură cu acesta şi, astfel, e scutită de pericolul schimbării. Or, nici una din aceste formule, cel mai statornic element al colindei, cel ce s-a transmis din cel mai adânc trecut fără modificări, nu se referă la iarnă, dar foarte multe la primăvară: „florile dalbe”, „florile dalbe, flori de măr”, „cunună de flori vinete”, „raza soarelui, floarea soarelui”. Fără a putea noi nici măcar aproxima vechimea extraordinară a acestor „viniete”, ceea ce putem afirma hotărât e că ele, fiind legate de primăvară, provin cu toată siguranţa de dinaintea reformării calendarului de către Iuliu Cezar.

Tragedia greacă a apărut cu vreo cinci secole înainte de Hristos. Ea îşi are originile în alaiurile folclorice dionisiace unde figura centrală era un om mascat în ţap (ţap în greacă se spunea „tragos”, de unde termenul de „tragedie”, cum am mai spus). Grecii ştiau că au luat aceste obiceiuri de la traci, de unde venea şi Dionisos. La români, acel „tragos” (cerb, capră, turcă, brezaie) e viu şi azi în preajma Crăciunului, în „vremea colindelor”.

Există un capitol al colindelor intitulat de specialişti Voinicul şi leul. Iată:

Pleacă june la vânatu

Florile-s flori dalbe de măru!

Să-mi aduc’un leu legatu…

(Ilarion Cocişiu, Valea Lupului-Haţeg-Hunedoara).

Strigă’n lume, cine strigă?

Strig’un dalbuţ de’mpăratu:

– Cine’n lume s’a aflatu

Să-mi aduc’un leu legatu…

(Ilarion Cocişiu, Lăpuşnic-Ilia-Hunedoara).

Până june cuvânta,

El pe murg şi’ncăleca.

Sălta ici, sălta colea

Peste vârful munţilor,

Prin crucile brazilor,

În toriştea sterpelor.

Găsi leul adurmit,

D’adurmit,

nepomenit…

(Viciu, Clopotiva-Haţeg-Hunedoara).

Aceste colinde au o vechime de zeci de milenii, sute de secole! Afirmaţia, nici nu ne aşteptăm la altceva, scandalizează. Dar ea se bazează pe dovezi incontestabile, mai sigure decât proba cu Carbon 14.

După cronologia stabilită de paleontologi, leul a trăit pe teritoriul României în musterian (120.000-100.000 î.H.), perioadă în care oamenii de aici l-au vânat şi au compus cântece despre el.

Colindele despre leu n-au putut fi create decât în timpul când acesta era întâlnit sau când amintirea lui era foarte proaspătă. De altfel, ţăranul român nici nu ştie că în ţara lui au existat cândva lei, acesta fiind un subiect rezervat paleontologilor.

Ne contrariază datarea atât de îndepărtată în timp a unor piese folclorice, dar dacă lucrurile n-ar fi privite prea îngust ele ar fi mai bine înţelese şi mai uşor acceptate. Pentru că, în cazul nostru, „există astăzi suficiente indicii care permit să se plaseze măcar în paleoliticul mijlociu (circa 120.000-80.000), dacă nu mai devreme, cele dintâi urme de locuire în hotarul Clujului.” La Gura Baciului, un pârâu din marginea oraşului, în pădurea des citată în întreaga lume pentru fenomenele paranormale observate aici, „au fost descoperite cele mai vechi urme neolitice cunoscute până acum în ţara noastră”, urme constând în ceramică fină şi foarte fină, pictată policrom, obiecte de podoabă, piese folosite în practici magice, sculpturi antropo şi zoomorfe, între care un tors de femeie. (Pascu, Ştefan, Istoria Clujului. Cluj: 1974, pp. 7-9).

Or, nu mai e nimic surprinzător să deducem că, aşa cum sculptau şi pictau, acei oameni, contemporani ai leului de pe aceste meleaguri, indubitabil compuneau şi cântece. Iar cum pietrele sculptate şi vasele decorate artistic ni s-au păstrat îngropate în pământ, cântecele ni s-au transmis în felul lor, din gură în gură, câteva dintre ele fiind semnalate de noi aici.

Când cineva, din inconştienţă, dar mai adesea din interes şi mai degrabă din ticăloşie, vă mai contestă continuitatea pe acest teritoriu şi vă mai întreabă unde aţi fost în acel mileniu al năvălirilor barbare, spuneţi-i că pentru noi mileniul e un mărunţiş neglijabil când vechimea noastră aici, demonstrabilă, numără sute de milenii.

În însemnările de faţă am dovedit această vechime uzând doar de obiceiurile noastre din Sărbătorile de Iarnă.

Mâine anul se-nnoieşte. La multe alte milenii!

Mânaţi, măi!

Autor: Miron Scorobete, Dacia Edenică