La 20 ianuarie 1818, se stingea din viață cărturarul bănățean Dimitrie Ţichindeal, amintit de Mihai Eminescu în Epigonii drept „Ţichindeal, gură de aur”. Născut la Becicherecu Mic în 1775, Dimitrie Ţichindeal a fost preot, cărturar, fabulist, traducător şi militant pentru emanciparea românilor din Banat.

S-a născut în familia preotului Zaharia și a urmat studiile la școlile sârbești din satul natal și din Timișoara, acolo unde s-a familiarizat cu limba sârbă și cea germană. Odată terminate studiile, devine învățător la Belinț (1794), iar mai apoi la Beregsău. După ce termină, în 1802, și seminarul teologic din Timișoara, se întoarce în satul natal și devine învățător, apoi preot. Tot în 1802, a tipărit la Buda o traducere din limba sârbă: „Sfaturile înțelegerii celei sănătoase prin bine înțeleptul Dositei Obradovici întocmite iară acum întăia dată întoarse despre limba sârbească și întru acest chip în limba daco-românească așezate”. În anul 1808 publică alte două traduceri — „Adunare de lucruri moralicești de folos și spre veselie, prin Dositei Obradovici întocmită, iară acum în limba daco-românească traduse” și „Epitomul sau scurte arătări pentru sfânta biserică, pentru veșmintele ei și pentru dumnezeiasca Liturghie care se săvârșește într-însa, așișderea și pentru preotul și slujitorul lui Dumnezeu”, amintește Nicolae Uszkai.

Fabulele cu substrat social pe care le publică, adaptate la realităţile româneşti, îi atrag demiterea din învăţământ datorită promovării limbii şi culturii române în detrimentul celor de „prim rang” și a celei sârbe, sinonimă la acea vreme cu Ortodoxismul din Banat. Ţichindeal înaintează un memoriu împăratului Austro-Ungariei în care se plânge de persecutare, însă fără rezultat.

Într-o petiție din 1807 către împăratul Francisc I, Țichindeal susține drepturile românilor din Banat, argumentând vechimea elementului românesc prin vechimea elementului romanic și îndeamnă la numirea unui director român peste școlile românești din Banat. Înființându-se în noiembrie 1812, la Arad, o școală „preparandă sau pedagoghicească a nație românești”, Țichindeal a fost numit profesor de învățătura legii sau catihetă, ajungând și primul director al instituției. În 1814 îi apare la Buda „Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături. Acum întâia oară culese și într-acest chip pe limbă românească întocmite…”— o traducere după același luminat sârb, Dositei Obradovici. În luna iunie a aceluiași an își pierde din nou catedra, deoarece se numără împreună cu Moise Nicoară și C. Diaconovici-Loga în fruntea unei acțiuni pentru numirea unui episcop român la Arad, care ar fi putut sprijini revendicările naționale ale românilor și organiza viața culturală a acestora în Banat, notează Nicolae Uszkai. Și acest memoriu înaintat împăratului rămâne fără răspunsul dorit, producând mari nemulţumiri și în conducerea Bisericii Ortodoxe Sârbe. În schimb, autoritățile îi confiscă fabulele, sub acuzația că s-ar ridica împotriva constituției împărăției.

Reușește să mai activeze la Arad până în iunie 1815, după care se retrage în satul său natal. În 1818, bolnav, se stinge din viață la numai 43 de ani, într-un spital din Timișoara și este îngropat în satul său natal, Becicherecu Mic. Una dintre cele mai renumite şcoli din Arad îi poartă numele şi astăzi, Liceul Pedagogic „Dimitrie Ţichindeal”, întemeiat în 1812 de către cărturarul și militantul român ca Preparandia din Arad.