Autor: Miron Scorobete

Clopotul bisericii tras în dungă, scoţând un sunet aparte, nu melodios ci tulburător, anunţa mari primejdii, catastrofe naturale sau năvăliri ale duşmanilor. Aşa am dori să sune semnalul nostru de alarmă pentru că ne aflăm în pragul unei dureroase prăbuşiri.

Aţi observat că vocabula „ţară” e pe cale de a deveni un arhaism?

Acum, când lumea e într-o pandemie de cuvinte, când se spun de toate cu rost şi fără rost, cuvântul „ţară” nu se mai aude. Nici în Parlament, nici în presă, nici în manualele şcolare. E vorba zi şi noapte de instituţii, de Stat, ca şi cum acesta ar mai exista deşi nu e foarte sigur, dar ţara nu mai e pomenită. Până anii trecuţi mai apărea într-o formulare: „Proiect de Ţară”, un fel de Utopie uitată acum şi ea ca şi prototipul său, acela scris mult mai bine de Thomas Morus şi Tommaso Campanella. S-a zis rapid şi cu asta. Deci ţara e scoasă cu totul din uz.

Dar fără ţară intrăm într-o cumplită glaciaţiune a spiritului.

Până de curând noţiunea aceasta, atât de abstractă acum că, iată, s-a şi volatilizat, era vie, avea corp, avea înfăţişare, pentru mulţi era atât de frumoasă că se îndrăgosteau iremediabil de ea, ba mulţi, enorm de mulţi, cu miile, cu zecile şi cu sutele de mii chiar, mureau pentru ea. Lumea era frumoasă, viaţa era frumoasă pentru că oamenii aveau o ţară, şi ea frumoasă, mai frumoasă decât orice pe lume.

Şi ca să nu rămânem şi noi la abstracţiuni, cum biata ţară a devenit, să aducem de odinioară o probă a felului cum era ea iubită.

Iată două citate:

„Verdeața e mai verde.”

„verdele livezilor e mai verde”.

Exact aceleaşi cuvinte de parcă autorii s-ar fi copiat unul pe altul. Dar nu. Autorii nu s-au cunoscut, au trăit la un secol distanţă unul de altul, primul e poet din secolul XIX, român, Vasile Alecsandri, al doilea e om de ştiinţă din secolul XX, neamţ, Wilhelm Nyssen.

Dar iată de unde am luat cele două citate identice. Alecsandri a scris cel mai frumos poem al său intitulat chiar „Ţara”, subiectul conversaţiei noastre, în care spune:

ŢARA

Din umbra deasă-a norului

Întins pe țări străine

Cu aripele dorului

Voios revin la tine,

O! cuib al fericirilor,

O! țară luminoasă,

Comoara-a nălucirilor,

Grădina mea frumoasă!

…………………………………………………….

Întinderea câmpiilor

În zări mai lin se perde.

Mai dulce-i rodul viilor,

Verdeața e mai verde.

Mai nalte-s înălțimile,

Mai cald e mândrul soare,

Mai limpezi limpezimile

De râuri și izvoare.

Iar fetele cu florile

Mai viu râd între ele,

Și spun privighetorile

Mai tainic vers la stele.

………………………………………………………………….

Wilhelm Nyssen face următoarea mărturisire: „Pentru vizitatorul străin, prima impresie a acestui peisagiu este buimăcitoare: verdele livezilor e mai verde ca oriunde, orăcăitul broaştelor mai adânc, zborul albinelor mai greu. I se pare, fără cea mai mică îndoială, că se află acasă, chiar acasă, în peisagiul originar, al visurilor intimităţii materne.”

Ce observăm în ambele texte? „Verdeața e mai verde./Mai nalte-s înălțimile,/Mai cald e mândrul soare,/Mai limpezi limpezimile…” „verdele livezilor e mai verde ca oriunde, orăcăitul broaştelor mai adânc, zborul albinelor mai greu.” Amândoi autorii se exprimă exact la fel, dar într-un fel neobişnuit: subiectul e atât de adorat că el trece dincolo de superlativ, verdele e mai verde decât verdele, înălţimea e mai înaltă decât înaltul, cuvintele care i se adresează nu se mai supun gravitaţiei şi trec într-o altă dimensiune, în extaz.

Aceasta era starea în care Ţara îi transbordează pe cei care o iubesc.

Iubiţi-o! Deprindeţi-vă copiii să o iubească! Vă feriţi pe voi şi pe ei de glaciaţiunea spiritului.

N-o lăsaţi să devină arhaism!