La 19 februarie 1876, se năștea la Hobița sculptorul Constantin Brâncuşi, personalitate marcantă a artei universale, care a adus contribuţii covârşitoare la înnoirea limbajului şi viziunii plastice în sculptura contemporană. Era cel de-al şaselea copil al plugarului Brâncuşi și a văzut lumina zilei într-o casă construită în întregime din lemn. Imaginea satului natal a fost păstrată cu sfinţenie de marele artist, acesta mărturisind că „nu aş fi fost nimic şi nu aş fi dăltuit nimic fără Hobiţa, fără porţile şi fântânile ei, care au însemnat, pentru mine, o adevărată Academie de Belle-Arte“.

Temperament iscoditor şi neliniştit, stăpânit de o puternică dorinţă de independenţă, pleacă foarte de timpuriu de acasă. La doar 7 ani, părinţii l-au găsit „fugit în lume“, la Târgu Jiu, unde se angajase la o boiangerie şi ca ucenic la o tâmplărie. La 13 ani (1893) vine la Craiova, angajându-se la prăvălia vestitului negustor Ion Zamfirescu, în a cărui casă este găzduit pe perioada studiilor. Aici, în puţinele clipe de răgaz pe care le avea la dispoziţie, reuşeste să cioplească, dintr-o lădiţă de portocale, o vioară, la care, după ce-i pune cele patru strune, cântă cu îndemânare. La prăvălia lui Zamfirescu îşi câştigă primii admiratori, la îndemnul cărora, în toamna anului 1894, se înscrie la Şcoala de Arte şi Meserii din oraş. Domeniul pe care se specializează este sculptura lemnului (din această perioadă datează câteva sculpturi din lemn: o casetă, un dulap, două rame în stil rococo, după moda vieneză a timpului). În timpul studiilor este susţinut financiar de epitropia Bisericii Madona Dudu din Craiova şi în special de Toma Marocneanu, unchiul lui Nicolae Titulescu şi epitrop al Bisericii Madona. Singura condiţie era aceea de a cânta în strana bisericii, el având o voce foarte frumoasă. Întâlnirea cu această şcoală şi cu cetatea Băniei o va numi, metaforic, „Minunea întâie a vieţii mele. La Hobiţa, în Gorj, m-am născut, dar la Craiova, pentru a doua oară“.

În 1898 termină cu succes cursurile Şcolii de Arte şi Meserii şi se îndreaptă către Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti. Pasiunea sa pentru muzică nu se stinge nici în timpul facultăţii, el fiind pentru o perioadă membru al corului Carmen, condus de D. G. Chirescu. În timpul studenţiei la Bucureşti îl are ca profesor pe Ion Georgescu, iar printre colegii săi s-au numărat Fritz Stork, Dimitrie Mircea, Gh. Tudor. O duce destul de greu, iar puţinii bani pe care-i obține din vânzarea părţii sale de moştenire de la Hobiţa îi foloseşte pentru înscrierea la şcoală. Printre lucrările din timpul studenţiei se numără: Vitellius, bustul cunoscutului om politic oltean Gheorghe Chiţu, ambele executate în 1898, un Cap al lui Laocoon, în 1900, precum şi un Ecoşeu, răsplătit cu o medalie de bronz. Reprezenţanţii epitropiei Bisericii Madona Dudu îi acordă tânărului artist, în anul 1900, o bursă anuală în valoare de 150 de lei.

La 27 de ani i se încredinţează cea dintâi comandă pentru un monument public: bustul generalului Carol Davila. În 1904 părăseşte România „fără alte mijloace decât cunoştiinţele însuşite“, iar după o lungă călătorie prin Austria, Ungaria şi Elveţia ajunge în capitala Franţei. Deşi la început mijloacele de vieţuire de aici au fost anevoioase, lucrând şi ca ospătar, norocul îi surâde din nou tânărului artist, care primeşte o bursă din partea Ministerului Instrucţiunii Publice, la propunerea ambasadorului României la Paris, Grigorie Ghika. Face parte din rândul membrilor Asociaţiei „Cercle des etudiants roumains“ alături de: George Enescu, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Nicolae Dărăescu, Camil Ressu. Foarte importantă pentru cariera tânărului artist este experienţa pe care o are în atelierul celebrului sculptor francez Rodin. Aici îl cunoaşte, printre alţii, şi pe Henri Coandă, cu care va lega o strânsă prietenie.

Ştiind că „nimic nu creşte la umbra marilor copaci“, Brâncuşi părăseşte atelierul maestrului său la data de 27 martie 1907, pentru a-şi deschide propriul atelier. Este momentul în care artistul român trăieşte întoarcerea cu faţa către izvoarele folclorice. De acum înainte va începe cascada marilor realizări artistice, care îl vor impune pe Constantin Brâncuşi pe piedestalul lumii artistice- Ansamblul de la Buzău, Rugăciunea, Sărutul, Cuminţenia Pământului… Din 1910 renunţă la modelaj şi pictură, pentru a practica cioplitul direct. Una dintre operele lucrate acum este „Sărutul“(„La Baiser“). Printre lucrările de mare valoare ale artistului mai amintim: Muza adormită (1909), Pasărea măiastră (1910), Prometeu (1911). Lucrează mai apoi la o nouă operă, „unul dintre cele mai celebre şi cuprinzătoare portrete ale secolului XX“, aşa cum spunea A. H. Barr: Mademoiselle Pogany, lucrare ce a avut-o drept muză pe celebra pictoriţă Margit Pogany.

„Poetul formelor cioplite“ construieşte o vastă operă cu un complex caracter tematic. În 1918, marele artist realizează, în memoria eroilor căzuţi în timpul primului război mondial, prima versiune în lemn a Coloanei fără şfârşit. În 1937, după ce fusese curtat de însuşi maharajahul Yeswant Raotolcar Bahadur, care dorea să-i constriască un templu, artistul se întoarce în ţară la invitaţia Aritinei Tătărăscu, preşedinta Ligii Femeilor Gorjene, și realizează întreg tripticul Masa Tăcerii- Poarta Sărutului- Coloana fără sfârşit. Pe lângă binecunoscuta temă populară, care se face simţită în mai toate operele marelui artist, ansamblul de la Târgu Jiu îmbracă şi o dimensiune spirituală: exprimarea sentimentului cosmic manifestat prin reunirea celor patru elemente fundamentale ale lumii – apă (pornind de la râul Jiu), pământ (Masa tăcerii care încorporează pământul), focul (flacăra care asigură triumful asupra morţii, în Poarta Sărutului) şi aer (avântul Coloanei fără sfârşit, care escaladează văzduhul în drumul spre veşnicie). Simbolul Ansamblului brâncuşian de la Târgu Jiu poate îmbrăca şi o dimensiune biblică: cele douăsprezece scaune, aşezate de jur împrejurul mesei, îi simbolizează pe cei 12 Apostoli, „Poarta sărutului“ descrie unitatea organică din interiorul familiei, iar Coloana fără de sfârşit descrie ascensiunea permanentă a sufletului, care se odihneşte deplin în veşnicie.

La 16 martie 1957, marele artist român Constantin Brâncuşi a trecut în veşnicie la Paris, în atelierul său din Impasse Rosin, și a fost înmormântat în Cimitirul Montparnasse.