Singurii pași pe care Occidentul îi poate face în mod legitim, logic și moral către Est sunt până la Nistru, iar asta doar prin reîntregirea României. Rușii nu au doar dreptatea americanilor din timpul crizei rachetelor cubaneze, ci mai au câteva argumente a căror ignorare ar fi dovadă de prostie crasă.

Se trece prea ușor cu vederea, spre exemplu, că aproximativ unu din cinci cetățeni ucraineeni sunt de etnie rusă. În Donbas, regiunea estică de pe graniță în care sunt autoproclamate republicile Donețk și Luhansk încă din 2014, aproape 40% din populație se declara rusă la ultimul recensământ ucrainean, în timp ce peste 75% din locuitori indicau rusa ca limbă de comunicare uzuală. Nu e de ignorat acest lucru, așa cum nu e de ignorat nici ceea ce Moscova  amintește din când în când, cu subiect și predicat: că Ucraina actuală este un produs sovietic. Cu teritorii alipite fie prin forță de la alte state, fie prin șmecheră „diplomație” internă de prin fostul URSS. Și ar mai fi niște sinapse de legat: cum ar fi că dorita extindere a NATO până în coastele colosului de la răsărit trece, în acest caz, peste istoricele rădăcini kievene ale Rusiei, ofensă pe care e lesne de înțeles că Moscova nu o va putea înghiți vreodată.

Adăugând lucrușoarele astea pe tablă, expansiunea occidentalilor în Ucraina nu aduce doar a lăcomie nemintoasă, ci și a culme de ipocrizie. Cum să invoci libertatea și democrația ca să iei la piept un uriaș plămădit de sovietici din șenilele cu care treceau peste aceste valori? Iar pe ăia mici, care încă au de suferit de pe urma URSS-ului, îi ignori ca victime și îi pregătești ca „teren de joacă” în caz că se înfurie rușii? Da, a se citi direct „România” în ultima frază!

Occidentul ar putea îndrepta, tot în mod legitim și logic, celelalte efecte ale criminalului pact Ribbentrop-Molotov, „șlefuite” ulterior de Stalin. Punând pe masa negocierilor o mostră de „real-politik” ce s-ar păstra fără tăgadă și în sfera dimensiunii morale: Transnistria cedată Ucrainei după unirea Basarabiei cu România, în schimbul zonelor stăpânite de Kiev în nordul Bucovinei și sudul Basarabiei unde românii sunt încă majoritari, precum Reni, Adâncata-Herța și Noua Suliță. Dar și micro-regiunea de la gurile Dunării tranșată din România prin scandaloase episoade de rit sovietic, precum cel legat de Ostrovul Limba sau deschiderea focului asupra unor patrule românești în 2004, când ucraineenii lucrau de zor la controversatul canal Bâstroe. Ce-i drept, pentru a realiza așa ceva este nevoie de franchețe și hotărâre a occidentalilor în relația cu Ucraina și Rusia și de punerea pe tușă a Germaniei, care joacă din nou duplicitar, ca în al doilea război mondial: pe față îi susține pe unii, iar pe dos bate palma cu ceilalți. Jocul duplicitar al reunificatului stat este mai mult decât sesizabil în cazul potențialei reuniri românești…

Dacă pe post de „negociere” vor rămâne lăcomia și duplicitarul, cot la cot cu lipsa de franchețe și tact, scenariul poate curge și spre alte formule. Moscova recunoaște independența republicilor din Donbas, trimite trupe pentru protejarea acestora și consfințește finalmente, ca în Crimeea, unirea lor cu Federația Rusă. Iar în paralel, pe harta lumii reapare Galiția în vestul actualei Ucraine, pe teritoriul smuls de URSS de la Polonia și fosta Cehoslovacie. Cu capitala la Liov, o importantă componentă catolică și o mozaicată alcătuire etnică: ruteni, polonezi, slovaci, unguri și români, spre exemplu…

De un lucru sunt sigur: produsul sovietic numit astăzi Ucraina nu are cum să ajungă întreg în sfera occidentală. Orice „heirup” nemintos, împins spre Kiev și cursul Niprului, va duce în mod sigur la un război de proporții, cu efecte incalculabile. S-o spunem pe șleau: hai odată cu reunirea românească și sinapsele alea minim necesare, dragi aliați!