Cu greu, în cascada de știri partinice și manipulare, apar , totuși, analize ce ar trebui parcurse pentru a înțelege cu adevărat amplitudinea momentului traversat acum de umanitate. „Vladimir Putin a creat un cutremur geopolitic, iar noi acum suntem prea preocupați de ce se întâmplă astăzi în Ucraina ca să mai înțelegem scara și magnitudinea acestui cutremur geopolitic declanșat odată cu războiul, susține expertul militar Ofer Fridman, profesor la King’s College din Londra, într-un interviu acordat SpotMedia.ro. „Trebuie să înțelegem că Putin deja și-a atins, parțial, scopul. Iar scopul lui nu era despre Ucraina, nu e vorba aici de restabilirea Rusiei Mari sau ceva de genul. Acestea sunt povești vechi, instrumente depășite. Scopul a fost de a schimba ordinea mondială, iar aceasta deja s-a schimbat. Nu ne vom mai întoarce niciodată la viața de dinainte”, spune Fridman.

„Războiul se va termina când se va termina. Nicio sancțiune, niciun oligarh nu poate opri coloanele militare. Este vorba doar despre o decizie luată de Kremlin și Kremlinul a decis să meargă cu acest război până la capăt, până când va obține ce vrea sau va obține ceea ce va considera că e acceptabil… Rușii cred în justețea acestui război, vasta majoritate a rușilor. Ei cred că Rusia face ceea ce trebuie. (…) Rusia nu a fost niciodată o dictatură. Asta e o interpretare comună greșită. În Rusia e vorba despre un tip special de relație între putere și popor. Nu e dictatură. Rușii au demonstrat de două ori în secolul al XX-lea că, dacă nu le place cine ocupă Kremlinul, îl pot schimba”, punctează expertul de la King’s College.

„În ultimii 20 de ani, narativul construit în Rusia a fost că Vestul e împotriva rușilor. Vestul nu a făcut nimic pentru a contrazice acest narativ. Le-am permis conducătorilor Rusiei să construiască încet în spațiul public această teză că Vestul este dușmanul. Și asta a început înainte de Putin, ideea că Vestul e împotriva Rusiei, ideea că Vestul a dezamăgit Rusia și a lăsat-o să moară în anii 1990, nu i-a venit niciodată în ajutor, alături de ideea că democrația e o mare minciună, e mai dezirabilă ordinea. Astea erau în spațiul public rusesc înainte de Putin. Dorința de a fi conduși de o mână puternică era acolo ani înainte ca Putin să ajungă la putere. Și el le-a dat oamenilor ceea ce și aceștia voiau”, explică profesorul Ofer Fridman.

„Până și această “unificare” a Vestului este și ea parte a acestui cutremur geopolitic. Care vor fi consecințele? Nu știm, nimeni nu poate ști, este vorba de lucruri impredictibile și dincolo de control. (…) Germania s-a țrezit acum după un somn de hibernare de 70 de ani. Lucrurile sunt încă bine, dar vor rămâne așa? Nu știu.(…) Tot ce pot spune cu siguranță, în mijlocul tuturor acestor necunoscute, este că, dacă acum Putin și-ar cere iertare, ar plăti toate despăgubirile, ar fi judecat și ar fi condamnat pe viață în Gulag, lumea tot nu s-ar mai întoarce la cum era înainte. Suntem la începutul unei noi ordini mondiale. Cum va arăta aceasta, nu putem controla și nici măcar prezice”, concluzionează Ofer Fridman.

Un articol excepțional semnează și Traian Ungureanu în Antimaterie.ro:Sîntem, acum, din nou, în preajma condițiilor care dau supremația iraționalului în afacerile umane. Asta, după un harnic și mereu reluat efort distructiv care face, de fapt, istoria ultimei sute de ani (…) Robotica involuntară a omului în istorie are un succes de public fascinant, chiar dacă una și aceeași dramă e jucată la nesfîrșit. Încă o dată, o revoluție liberal-internațional-urbană și o revoluție autoritar-național-comună se provoacă reciproc și își plimbă între ele statutul de contrarevoluții salvatoare”, punctează analistul român în articolul Automatica tragediei. 

„Liberalismul occidental a trecut de la principii la misionarism extatic. Cineva, un teoretician american insuficient educat în arta tragediei, a decretat, în scris, ”sfîrșitul istoriei”. Politica externă occidentală a fost capturată de o superstiție magnifică și derizorie: toată lumea, de la Moscova la Beijing, așteaptă să fie preluată de democrație, mai precis, de o listă etică radicală. Adevărat, în paralel, mega elitele tehno-comerciale occidentale au acaparat piețe, vidînd, din mers, ordinea economică elementară a Estului, dar șocul cel mare abia avea să vină. În următorii 10 ani, democratizarea a fost recalificată și a devenit paravanul retoric al unui program agresiv și ipocrit de reeducare. Justiția, statul de drept și domnia legii au fost reînarmate pentru a opera politic. O nouă clasă oligarhică a profitat enorm, cu aprobarea tacită a ”democraților” occidentali și a dat un patriciat politic slab. Corupția noilor regimuri de stat a fost generată și consolidată de cei ce aveau să o folosească, apoi, pentru a controla politic societățile gazdă. O maree de auxiliari retorico-militanți a dat așa numita societate civilă care a pregătit terenul și asigură dominația agendei fixe a progresismului. Grandoarea trecea drept justiție istorică.

În aceeași măsură, resentimentul a încolțit și a început să își construiască propriul discurs. Mai ales în Rusia, unde șocul cumplit al anilor 1990-2000 a creeat anarhie, sărăcie și deznădejde, în cantități prea mari pînă și pentru Rusia. În 1999, procesul era împlinit. Apariția lui Putin,socotit, în occident, un stabilizator esențial după haosul anilor Yeltsin, a pus capăt derapajului și a lansat consolidarea în termeni revanșiști. Nimic nu a căzut mai bine acestei direcții psiho-mentale decît verva dogmatică și transa în care s-au complăcut regizorii politicii strategice occidentale. Cazul Kosovo a dovedit că frontierele pot fi modificate prin forță (în paralel, cu negația mîndră a oricărei încercări de modificare a frontierelor prin forță). Un imperialism ideologic nedeclarat a înaripat intervenții militare prost calculate politic în Irak, Afganistan, Siria și Libia.  (…) Așa am ajuns la dezastrul din 2022. Putin a invadat Ucraina și nu va pleca de acolo cu mîna goală. Realismul politic, defunct în marea diplomație după ascensiunea idealismului liberal, spune că Putin va lua cu el Donețk, Luhansk și Crimeea – zone îndeajuns de rusești pentru a fi revendicate și anexate de Rusia. Nu statul ucrainian ci teritoriile lui de adîncă ambiguitate istorică, nu guvernul de la Kiev ci încercările lui de a se visa în NATO. Doctrina Monroe are acum un discipol activ în Putin”, scrie Traian Ungureanu.

Citește și: Adevărul e „mult mai complicat și uneori neplăcut”

„Problema e că nici Putin, nici Occidentul nu par pregătite pentru un compromis realist și o soluție cinic-rațională. Invitația la demență e pe masă și ambele părți se îmbie convingător.(…)  Idealismul occidental continuă să fermenteze, bazîndu-se pe magia năzuințelor nobile.Adevărat, speranța moare ultima dar se îmbolnăvește prima. Suferința ei duce la farsă și caricatură. Amîndouă cer lumii să piară de dragul fetișismului progresist care și-a mai dorit dezastruos lecții de modernism la Kabul și a comutat, acum, pe gay parade la Kiev…Delirul salvaționist îl ajută pe Putin să descopere în Putin un Mîntuitor al lumii căzute în păcat. Ambele automate își fac treaba și, împreună, pot dicta un cataclism”, conchide Traian Ungureanu.