„Într-o tăcere aproape deplină, se împlinesc 80 de ani de la acest început al sfârșitului României Mari. Mare nu doar teritorial, ci și ca proiect al amenajării celei mai frumoase speranțe pe care am reușit vreodată să o îngemănăm”, scrie Alin Gavreliuc, profesor universitar al Facultății de Psihologie și Sociologie din cadrul Universității de Vest Timișoara.

„…in dimineata zilei de 28 iunie 1940, neanuntati de nimic, taranii dintr-un sat bucovinean de pe malul Ceremusului, satul tatalui meu, aflat la granita cu Polonia (alta tara disparuta atunci de pe harta, ca urmare a intelegerii dintre Hitler si Stalin), primeau vestea soc: rusii vin peste noi! Puneti-va in locul lor. Totul e asezat asa cum se cuvine, viata se scurgea pe albia unei normalizari care produsese multe schimbari fericite in favoarea romanilor de acolo, care desi nu mai reprezentau majoritatea in localitatea respectiva, erau o prezenta importanta si, in sfirsit, respectata. Nici cea mai mica aluzie nu putea sugera o asemenea desfasurare… dintr-o data, totul se pravaleste. Ce ai adunat o viata, tu si familia ta, e pulverizat in citeva clipe. O valiza. Asta e tot, in cazul in care, daca te grabesti, dupa ce ti-ai dezmeticit familia, poti lua cu tine in refugiu, catre Tara. Multi insa ramin, neizbutind sa se rupa de singurul “acasa” in care viata lor isi afla un rost. Aveau sa plateasca cumplit.

Peste numai un an, cind Bucovina a fost redobindita, refugiatii care si-au cautat gospodariile, le-au descoperit fie pustiite, fie instrainate. Toti, dar absolut toti cei ramasi, care erau dupa acte etnici romani, fusesera deportati. Trimisi dupa Cercul polar, cei mai multi aveau sa se piarda. Mai apoi, in vara lui 1944, la al doilea refugiu, sperantele erau deja alungate. Din nou, toata viata iti intra intr-o valiza, pe care o iei cu tine inspre o Romanie agonizanta. Peste ani descoperi, cautindu-ti rudele si pe cei apropiati, ca cei mai “norocosi” s-au reintors in satul lor natal dupa mai bine de 40 de ani, o data cu relativa deschidere gorbaciovista. In locul lor s-a instapinit o lume “noua”, stranie si straina, in care nu se mai vorbeste, deloc, romaneste. Iar pentru cei ce s-au intors, in sfirsit, “acasa”, nu mai este loc.

Scenariul a curs la fel si in localitatea din sudul Basarabiei, din preajma Dunarii, in care s-a nascut mama mea, si in care bunicul meu, ctitor si director de scoala pentru doua decenii, se refugiaza din calea “eliberatorilor” in 1940. Reintors in 1941, dupa redobindirea provinciei de catre armata romana, isi cauta casa, prietenii. Totul este devastat, oamenii infricosati, parintele paroh deportat, bunurile rechizitionate. Iar vecinul ii dezvaluie cum avea “pregatit”, la intrarea in magazia din curte, un… streang, ca forma suprema de a infrunta o noua “eliberare ruseasca”, daca ar fi sa se mai petreaca vreodata. Era si “forma de invatare” pe care o achizitionase din experienta ultimului an (vara 1940-vara 1941).

Ceea ce a urmat dupa noua ocupatie (vara lui 1944) a fost crincen.

Cazul dramei Basarabiei si Bucovinei de Nord aduna, in cele trei valuri majore de deportare (iunie 1941, iulie 1949, aprilie 1951) mai bine de 70000 romani stramutati, daca urmam cifrele oficiale, din care foarte putini s-au mai intors. Doar in ziua tragica de 1 aprilie 1941 au fost torturati, executati sau ingropati de vii la Fintina Alba, in nordul Bucovinei, peste 4000 de romani, care incercau sa treaca granita si sa se refugieze in tara. In actuala regiune Cernauti, numai in anii postbelici populatia romaneasca pierde, pina la primul recensamint sovietic (1959), prin crime si deportare, 75000 de locuitori.

Marea foamete (1946-1947) a produs o ucidere programatica a 300000 de romani din teritoriile ocupate de URSS (ceea ce reprezinta 10% din populatie), ororile gestionate de sovietici intrecind orice limite umane imaginabile, ajungindu-se la cazuri de canibalism sau necrofagie, si asta intr-una din regiunile cele mai bogate din punct de vedere agricol a Uniunii Sovietice.

Felul in care puterea sovietica a inteles sa administreze noile teritorii, combinand schimbarea compozitiei etnice, dezradacinarea, deznationalizarea si mancurtizarea isi arata si astazi eficacitatea, la aproape trei decenii de la prabusirea oficiala a comunismului. Daca in Republica Moldova (care reuneste doar aproximativ doua treimi din teritoriul Basarabiei si Bucovinei de Nord), cauza romaneasca redevine, cu toate ingerintele rusesti, puternica si asumata tot mai energic, in celelalte teritorii aflate sub administrare ucraineana, procesul de deznationalizare continua mai brutal chiar decit in perioada stalinista (de exemplu, nici in anii 50 invatamintul in limba materna nu era atit de drastic limitat). Iar Romania… tace.

Si totusi, viata se strecoara prin toate ungherele istoriei in care se poate respira. Singuri, dar fara sa abdice de la crezul sperantei, romanii din satul basarabean al mamei au recladit acum, cu puterile lor si impotriva tuturor urgiilor ocupatiei, biserica demolata din sat si astazi se pregatesc, curati, pentru hramul de Sf. Petru si Pavel. Ii puteti privi in ochi? Ati facut ceva pentru ei? Si pentru cei ca ei? Fiti linistiti. Nu sunteti vinovati. Caci, nu-i asa, “nu ati stiut nimic”. Nu ati stiut ca in vara lui 1940, cu o lasitate vecina cu netrebnicia, am abandonat fara sa tragem un foc de arma aproape o jumatate de tara. Nu ati stiut nimic despre acest marunt tablou in miscare, care aduna destinul chircit al unui sat oarecare din Bucovina de Nord a tatalui sau din Basarabia mamei, care poate fi multiplicat, la scara intregii tari parasite, de mii si mii de ori. Am astupat mai mereu cu cuvinte pompoase (asa cum nu s-a sfiit in epoca sa faca si Carol al II-lea) o realitate care se vestea tragica.

Iar atunci cind tragicul s-a petrecut, am fost indemnati la uitare si rescrierea realitatii. Pe tiparul ideologic la moda, fie el legionar, “nationalist”, comunist sau al “democratiei originale”. Dar ce ne facem cu oamenii? Cu concentratul lor de suferinta si de nedreptate? Chiar daca ei nu intra in “povestea oficiala”, a ceea ce avem voie sa ne reamintim? Ca niste relicve vii, ei ne cauta privirea si ne asteapta sa ii regasim. Vom pasi catre miine, ignorindu-i mai departe? Daca “noi” am fi fost “ei”? Daca vom persevera in uitarea teleghidata, din care se imbuiba toate lipitorile politice, negresit, totul e pierdut. Dar poate, in ceasul din urma, punindu-ne oglinda in fata, vom intelege ca trebuie sa incepem sa traim “altfel”.

Asumindu-ne trecutul, gasind cai de a fi impreuna. Caci la fel ca basarabenii care au reconstruit o biserica dupa o imagine mostenita, pe care o aveau numai in sufletul lor, si noi avem de reconstruit o Tara. Care, cindva, odata cu zorii secolului 20, incepea sa se arate ca o mare promisiune. Si cred cu putere ca dupa 80 de ani de tacere, merita sa mai incercam o data!” conchide profesorul universitar timișorean în articolul publicat și de Ziare.com.