„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Johannes Leunclavius, Mircea a domnit peste Țara Românească timp de 32 de ani, remarcându-se ca un excelent conducător  prin măsurile înțelepte pe care le-a luat și ca un adevărat creștin, lăsând în urma sa numeroase lăcașe de cult. În timpul domniei sale, Ţara Românească a cunoscut o puternică dezvoltare economică, afirmare politică internaţională și consolidare militară.

Dincolo de victoria de la Rovine, despre care am învățat cu toții la școală, și de alte izbânzi militare remarcabile împotriva otomanilor, Mircea rămâne în istorie ca unul dintre precursorii unirii românilor. În vremea sa, Țara Românească află cea mai mare întindere, sub sceptrul Domnitorului strângându-se și români bănățeni, ardeleni și moldoveni cu ale lor teritorii, precum și Dobrogea întreagă. Începând cu anul 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal, amintește Nicolae Uszkai.

Stăpânirea sa pare să se fi întins, cel puțin pentru o vreme, și la românii de peste Dunăre, în părțile Timocului din Serbia de astăzi. Acolo, voievodul Țării Românești construiește Mănăstirea Coroglași, lângă Negotin. O grijă aparte a avut și de mănăstirea Vodița, de lângă Vârciorova, pe unde austriecii aveau să impună peste câteva secole graniță între Banat și Oltenia. A izbutit în cele mai crâncene confruntări militare, dar a fost şi un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și în cele cu Imperiul Otoman. Pentru toate aceste motive, Mircea cel Bătrân a rămas în istorie drept unul dintre cei mai mari domnitori români și una dintre cele mai importante personalităţi ale luptei creștinilor în spaţiul balcanic. Marele Voievod este înmormântat pe Valea Oltului, la Mănăstirea Cozia, cea mai importantă dintre ctitoriile sale mănăstirești.