Puțini își mai amintesc că în urmă cu 29 de ani, pe Nistru începea un veritabil conflict armat între români și ruși: în noaptea de 1 spre 2 martie 1992, Comisariatul de poliţie din Dubăsari era atacat de forțele separatiste transnistrene, determinându-l pe Președintele de atunci al Republicii Moldova, Mircea Snegur, să autorizeze o ripostă asupra acestora. Cunoscut și ca „războiul moldo-rus”, conflictul opunea simplele trupe de poliție și voluntari ale unui stat lipsit de armată proprie și „gardiștii” rebeli rusofoni, sprijiniți de Armata a XIV-a a Rusiei, staționată și astăzi în Transnistria.

Început ca parte a politicii Kremlinului de a-și menține sferele de influență prin pedepsirea „republicilor rebele”, la sfârșitul anilor 1980, rădăcinile conflictului coboară până în 1812, când Basarabia era anexată de Imperiul Rus și era supusă unor politici de colonizare  ce vor aduce aduce zeci și sute de mii de coloniști de alte etnii în zonă, scrie agora.md. Deși la nivel oficial se consideră că ziua de 2 martie reprezintă începutul propriu-zis al Războiului de pe Nistru, în realitate primele ciocniri armate apar încă din toamna lui 1990, ca răspuns al etnicilor ruși și ucraineni la unele decizii luate la Chișinău, precum oficializarea limbii române. Deși în regiune locuiau 40% moldoveni-români, 27% ucraineni, 25% ruși plus alte minorități, în septembrie 1990 peste Nistru fusese proclamată independența Transnistriei. Era vorba de aplicarea principiului „Divide et Impera” caracteristic imperiilor, URSS nefiind o excepție în acest sens: Moscova amenințase deja deschis Chișinăul, elocventă fiind declarația Președintelui Sovietului Suprem al URSS, Lukianov, care declarase în fața delegaților moldoveni că „Dacă veți mai insista asupra problemei independenței, vă vom organiza două republici!”, mai amintește agora.md.

Cele mai grele lupte s-au dat în localităţile Dubăsari, Corjova, Coşniţa, Cocieri, Roghi, Tighina şi Varniţa.  Câteva sute de luptători moldoveni și-au pierdut atunci viața, alte câteva zeci au fost daţi dispăruţi şi 3500 de oameni au rămas mutilați, pierderile suferite de separatiști fiind mai puțin cunoscute. Implicarea Rusiei este mai mult decât certă: în mai, soldații ruși porneau din garnizoana de la Tiraspol cu blindate și piese de artilerie și cucereau Tighina. Iar la 21 iulie 1992 are loc semnarea Convenției privind încetarea focului, la Moscova, între Republica Moldova și o Rusie care încercase oficial să-și ascundă implicarea în acest război…

Odată înghețat, conflictul transnistrean a devenit un veritabil instrument de șantaj, iar reunificarea cu România a fost blocată, deși Parlamentul de la Chișinău adoptase o declarație prin care se anulau efectele Pactului Molotov – Ribbentrop, iar pe malurile Prutului se trăia momentul „podurilor de flori”. Cei care reușesc să privească în adâncimea momentelor de început ale anilor 90 și să deducă scenariul de laborator care se derula sunt, probabil, puțini: românimea era prinsă între războiul de la vest, ce avea să fărâmițeze Iugoslavia, cel de la est, de pe Nistru, și să înfrunte chiar în miezul țării provocările separatiste de la Târgu Mureș. Și mai puțini sunt cei care conștientizează că, din păcate, „laboratoarele” tradiționalelor nuclee de forță și interese din jurul nostru sunt la fel de active și astăzi…