Pe cât de insistent îi sunt împinse în lumină cele două veacuri ale ocupației habsburgo-austro-ungare, pe atât de voit uitate par să-i fie Banatului tocmai rădăcinile și caracterul determinant de spațiu al etnogenezei românești. Și nimic nu vorbește mai limpede despre acest lucru decât „uitarea” primei sale atestări istorice, ca Banat de Severin, ce cuprindea bună parte din Caraș-Severinul de astăzi și tărâmul care „ține de Mehadia”- adică Mehedințiul. Pomenit împreună cu banul său Luca la 1233, Banatul de Severin dăinuie trei veacuri, când ca zonă-tampon a regatului ungar ce-și rânduie funcționarea sub „ius valachicum”, când direct sub domnii Țării Românești. Din acest ținut dezvoltat pe axa Severin-Orșova-Mehadia își va trage seva alt nucleu de forță, ce va ține Banatul de Lugoj-Caransebeș ferit de stăpânirea otomană până în 1658, când e predat de Akos Barcsai turcilor, în schimbul tronului Transilvaniei.

Vatră de latinizare

Alături de Dobrogea, Banatul este pământul românesc cu cea mai îndelungată expunere la romanizarea ce ne-a determinat formarea ca popor. Banatul intră sub stăpânirea lui Traian încă din anul 101, iar retragerea aureliană a administrației și armatei din 271 nu a dus şi la părăsirea sa completă, căci Imperiul Roman şi mai apoi cel Bizantin şi-au păstrat capete de pod în regiune. Împăraţii Diocleţian (284-305) şi Constantin cel Mare (306-337) refac cetăţi (printre care şi Praetorium, lângă Mehadia), readuc trupe și mențin zona în sfera lor de influență. Legăturile directe cu malul stâng al Dunării se menţin până în secolul al VI-lea, când împăratul Justinian (527-565 d. Hr.) restaurează unele cetăţi, printre care Drobeta (Severin) şi Dierna (Orşova). Latinizarea se întinde, practic, pe o jumătate de mileniu în Banat și face din regiune un adevărat spațiu de etnogeneză românească.

Năvălirile migratorilor marchează zona, însă fără să-i schimbe în profunzime caracterul. Slavii iau act de rânduiala locului și lasă un toponim grăitor: mehedinski/Mehedinți-„care ține de Mehadia”. Același lucru îl fac și cei care vin cu ultimul mare val: ungurii. Aceștia avansează treptat în regiune, de la nord la sud, găsindu-i pe românii bănăţeni bine organizaţi în obşti săteşti libere, asociate în districte ce funcționează în baza „ius valahicum/legea valahă”. Reușesc să se impună doar parțial. În rest, ungurii se mulțumesc cu stăpânirea formală: la mai bine de două secole de la venirea lor, nobilimea băștinașă și „dreptul valah” sunt stăpânii de facto ai zonei, după cum rezultă și din această hartă ce reflectă realitatea secolului al XII-lea.

Dintre ariile delimitate cu roșu, care marchează funcționarea „dreptului valah”, în exact aceeași regiune în care urma să fie atestat Banatul de Severin, se remarcă existența unei formațiuni românești ce cuprinde o întinsă arie din Carașul de astăzi, din Mehedinți, dar și din regiunea de peste Dunăre a Timocului, centrul acesteia fiind Severinul/Szoreny (magh.) După atestare, regăsim Banatul de Severin în Țara Românească, pe vremea lui Mircea cel Bătrân, un alt episod relevant pentru regiune fiind din perioada lui Iancu de Hunedoara. Nobilul român deține deopotrivă titlurile de voievod al Transilvaniei, comite al Timișoarei și Ban de Severin. Din această postură, Iancu reclădește Castelul fortificat de la Timișoara și întărește, deopotrivă, cetățile Severin, Gureni, Orșova și Mehadia.

Munții ca rădăcini

Banatul de Severin dispare după înfrângerea Ungariei de către otomani la Mohacs, în 1526. Ca urmare a invaziei otomane, nucleul de putere se mută de la Severin la Lugoj și Caransebeș, în jurul cărora ia naștere „Banatul” cu același nume. Preț de mai bine de un secol, acesta îndeplinește cu succes rolul de marcă de apărare a Transilvaniei. Banatul de Lugoj-Caransebeș avea să facă parte din statul românesc unit de Mihai Viteazul la 1600, printre oamenii de mare încredere ai domnitorului numărându-se frații bănățeni Ciocănești, pe care avea să îi înnobileze la Alba-Iulia. Și sub comanda nobilului român Nicolae Vaida au participat bănățeni la oastea lui Mihai Viteazul și la luptele din Transilvania, sprijinind Unirea celor trei ţări româneşti. Vitejia acestora a aţâţat într-atât ura lui Basta, încât în 1603 a pus la cale omorârea lui Nicolae Vaida şi a soţiei sale şi confiscarea tuturor proprietăţilor nobilului român.

Amintirea fostului Banat de Severin răzbate și după aceea- la 1632, un detașament bănățean organizat de neamul Gârliștenilor îl ajută pe Matei Basarab să ocupe tronul Țării Românești. Domnitorul îl răsplătește pe Nicolae Gârlișteanu, ban de Caransebeș, cu pămânuri și vetre de sat mai ales prin părțile mehedințene. Peste un secol, din Banatul ocupat de austrieci vor veni alți români să-și ridice sate în Mehedinți. Căci odată înfrântă răscoala anti-habsburgică de la 1738-1739, trupele imperiale se răzbună pe băștinașii bănățeni: masacrează foști participanți și rad de pe fața pământului zeci de sate, determinând o parte a locuitorilor să fugă peste munte, la „frătuți”. De aceea nici nu trebuie să mire mulțimea de așezări mehedințene ale căror nume amintesc de Banat, precum Almăjel, Dâlbocița, Varodia, Șopot/Șipote, Orevița, Iablănița samd…

Așa cum nu ar trebui să mire nici mulțimea de elemente etnologice pe care mehedințenii și românii timoceni le au în comun mai ales cu bănățenii de munte, fie că e vorba de folclor, tradiții sau elemente de vocabular. Este de ajuns să asculți graiul și marea parte a cântecelor Domnicăi Trop, artistă-exponent a Mehedințiului, declarată tezaur uman viu, pentru a înțelege profunzimea legăturilor descrise mai sus. Aceleași care fac imposibilă sau mincinoasă orice discuție despre românitate prin omiterea Banatului, sau despre Banat și identitate bănățeană, fără a lua în seamă axa Timișoara-Severin, cu al ei șirag de locuri și momente de istorie în care strălucesc deopotrivă Lugojul, Caransebeșul, Mehadia sau Orșova…