La 24 mai 1875 lua fiinţă Partidul Naţional Liberal, prin unirea diverselor grupări liberale existente, la iniţiativa mai multor lideri precum Dumitru şi Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti şi fraţii Goleşti. De numele şi istoria Partidului Naţional Liberal se leagă unele dintre cele mai importante evenimente din istoria modernă a României: instaurarea monarhiei constituţionale (1866), obţinerea independenţei de stat (1877), ridicarea României la rang de regat (1881), Războiul de întregire a neamului şi crearea României Mari (1918), adoptarea Constituţiei din 1923 şi relansarea economică după criza din 1929-1933.

Cele două particule din denumirea partidului, „liberal” și „național”, aveau să reflecte orientarea sa politică și să devină fundament ideologic pentru construirea României moderne. Perioada interbelică a fost prolifică pentru România, național-liberalii fiind cei care au promovat reforma agrară, organizarea administrativă unitară, o nouă legislaţie electorală şi măsuri de refacere a economiei. Instaurarea regimului comunist şi proclamarea Republicii, la 30 decembrie 1947, a dus la întreruperea activităţii politice a PNL. Partidul a fost reînființat în ianuarie 1990.

După revoluție, PNL ajunge la putere pentru prima dată în 1996, alături de partenerii din Convenția Democrată Română. Printr-o iscusită mișcare politică, liberalii reușesc să se ferească de decontarea acelei guvernări, părăsind CDR cu puțin timp înainte de alegerile din anul 2000. Spre deosebire de partenerii țărăniști din Convenție, care practic sunt scoși din politica mare după acele alegeri, liberalii „prind” Parlamentul cu 13 senatori și 30 de deputați. PNL are din nou acces la putere într-o formulă ce nu i-a scutit deloc de critici- alături de PSD, prin Uniunea Social Liberală. USL a preluat guvernarea României în mai 2012, în urma unei moțiuni de cenzură asupra guvernului Ungureanu, și a câștigat alegerile parlamentare din decembrie 2012. În 2014 se retrag din guvern, intră în opoziție, iar câteva luni mai târziu fac front comun cu PDL-ul fostului președinte Traian Băsescu, partid cu care aveau să și fuzioneze.

Pentru PNL începea urcușul către adevărata angrenare la marea putere, însă cu un preț pe care prea puțini îl conștientizează: îndepărtarea de propriile rădăcini politice. PNL părăsește Internaționala Liberală și intră în rândurile Popularilor Europeni. Reușește să impună Președintele Statului, însă în persoana unui candidat a cărui intrare în scenă rămâne sub mari semne de întrebare: Klaus Iohannis nu fusese membru PNL, iar anunțarea președintelui Forumului Democrat German drept candidat liberal coincide cu misterioasa retragere totală a liderului Crin Antonescu. Iohannis se folosește de postură și impune un prim „guvernul meu”, în frunte cu un premier care nu are nimic de-a face cu liberalii: Dacian Julien Cioloș. Senzația de „partid-prizonier”, aruncat în jocurile mari de interese, devine tot mai stăruitoare.

Klaus Iohannis a câștigat și al doilea mandat de Președinte.  Ca un amănunt pe cât de semnificativ, pe atât de ignorat, FDGR-ul în care acesta încă este membru, a sprijinit oficial candidatura cetățeanului german lansat de USR, Dominic Fritz, pentru primăria Timișoarei. NU pe cea a candidatului „național-liberal”. Iar după alegerile parlamentare din 2020, Iohannis a „țesut” o înțelegere politică ce scoate din schema guvernării PSD, partidul cu cele mai multe voturi obținute, și AUR, partid-surpriză de sorginte suveranistă, intrat în Parlament cu peste 10%. Așa a luat naștere guvernul PNL-USRPLUS-UDMR, care nu face altceva decât să reflecte și mai intens întrebările legate de soarta reală a celui mai vechi partid românesc. USRPLUS este o formațiune care cu greu își mai camuflează apucăturile globaliste de stânga, în timp ce UDMR nu îndrăgește ideea de stat român național, suveran, independent și indivizibil din alte motive. Ce caută „național-liberalii”, care cândva generau filosofia politică „prin noi înșine”, într-o guvernare atât de evident ostilă unei Românii național-suverane? Sau, mai bine zis: cât de „național-liberal” mai este și ce legătură mai are cu el însuși PNL acum, când se apropie de un secol și jumătate de existență? Cam asta e întrebarea, pe care o găsesc mai potrivită decât un „La mulți ani”, la împlinirea frumoasei vârste de 146 de ani…