Că există niște plăci câta cam zgâriate, dar gata oricând să fie puse pentru lăcrimatul public după Timișoara cea „neinvadată de vinituri”  din perioada austro-ungară, se vede cu ochiul liber de multișor. La fel și faptul că nu se ratează niciun pretext pentru a le pune în mediul virtual, cu larg aport de conturi false și naivi melancolici, aflați în contemplarea vârstelor de aur. Evident, cam orice poate fi „spart în cap”, se organizează cu viteza marșului forțat pe direcția oltenilor și moldovenilor care s-au propășit pe la noi, dând peste cap minunata mersoare a orașului ce renunța la zidurile de apărare imperiale abia cu un secol și un pic în urmă.

E și cazul reacțiilor peste care am dat într-unul dintre grupurile timișorene de facebook, pe marginea unui articol de bun simț, pornit de la o măsură tembelă a a administrației Fritz, gata-gata să interzică hrănirea porumbeilor din centrul orașului. Cum pentru amatorii de plăci celebra „sulă” e în permanență la îndemână, de la nevinovații porumbei s-a ajuns din nou la „vinituri” românești etern vinovate de ceva. Așa că… mi-am zis să facem o mică excursie prin timpul și demografia locului, de dragul celor care cad în astfel de plase și al conformității cu o realitate prea răstălmăcită de propagandă.

Ultimul recensământ austro-ungar, cel din 1910, într-adevăr indica o pondere a românilor de numai 10% în populația Timișoarei, în timp ce nemți erau o treime, iar unguri aproape la fel, în totalul de vreo 72 000 de suflete. Datele  reflectă pe deplin politicile discriminatorii duse de imperiu: același recensământ consemna că cei mai numeroși locuitori ai Banatului (încă neîmpărțit) sunt românii (circa 38%), urmați de nemți (aproape 25%), sârbi (18%) și unguri (puțin peste 15%). Asta în condițiile în care la 1774, când curgeau deja de câteva decenii valuri de coloniști imperiali către Banat, românii constituiau aproximativ 60% din populația regiunii, potrivit lui Johann Jakob Ehrler. Iar la Timișoara trebuia să cunoști „limba valahilor” ca să te descurci ca nou venit, după cum mai aflăm din epocă…

Practic, românii bănățeni au reușit să rămână cei mai numeroși, în pofida valurilor de coloniști de diverse etnii așezate aici timp de aproape două secole, cu patente și privilegii imperiale. Germanii veniseră în trei valuri, iar perioada ultimelor decenii ale imperiului, în care Banatul fusese trecut sub tutela Budapestei, coincide cu o cruntă politică de maghiarizare și colonizare cu unguri a zonei. Din păcate, nu de puține ori, politica imperială luase formă direct ostilă băștinașilor români. Desigur, nu vom folosi termeni de astăzi, precum „epurare etnică” sau „genocid”, dar evacuările de așezări românești, menite să facă loc coloniștilor, sau raderea altor zeci de pe fața pământului și masacrarea a mii de participanți la răscoala anti-habsburgică de la 1738-1739, trebuie măcar amintite…

Trupele Române la Timișoara

Trupele Române la Timișoara aclamate de populația majoritară la 1919, Unirea Banatului cu Regatul României

Să revenim la Timișoara, acolo unde administrația românească instaurată în 1919 deschide cu adevărat orașul și impune egalitatea de șanse și tratament, indiferent de etnie sau religie. Ca efect, apar în Timișoara primele „vinituri”: bănățeni din zona Lugoj-Caransebeș, nucleu tradițional al elitelor românești, din satele înconjurătoare ale Timișoarei sau din bucata de Banat ce-i revine Serbiei, câteva mii de români de acolo preferând să-și mute viețile în România după trasarea graniței. Orașul devine unul universitar, prin decret regal aprobându-se înființarea Politehnicii, lucru refuzat de Budapesta cu doar câțiva ani în urmă.

„Aproape o treime din locuitorii oraşului Timişoara sunt români”, este titlul unui articol de primă pagină, apărut în ziarul Fruncea din 28 februarie 1937. „Capitala Banatului se românizează prin excedent natural şi imigrare – nu prin desnaţionalizarea minorităţilor”, scria cu mândrie nedisimulată săptămânalul românilor din Banat, după ce populația Timișoarei depășise déjà 100 000 de locuitori. Aceasta este și perioada în care zestrea arhitectonică a Timișoarei atinge dimensiunea de care suntem atât de mândri astăzi: în mai puțin de trei decenii se construiește în oraș mai mult decât în două secole de stăpânire habsburgo-austro-ungară. „În timpul 1919-1943, s-au eliberat 5973 autorizaţii de construcţie şi 7252 autorizaţii de reparaţii şi transformări. Înainte de Unire, Timişoara avea 4200 case, iar la 1 aprilie 1943 are 9050 case”, notează despre dinamica patrimoniului timișorean Dr. Nicolae Ilieşiu, în lucrarea sa Timişoara- Monografie istorică.

Și „viniturile” continuă să apară, de această dată sub forma unui val de refugiați ardeleni, alungați de la casele lor de autoritățile horthyste după Diktatul de la Viena și primiți de românii bănățeni cu lacrimi în ochi și brațe deschise. În treacăt fie spus, de pe urma acelui val, Timișoara se alege cu Opera, înființată de artiștii clujeni nevoiți să-și părăsească orașul. La fel îi primeau românii bănățeni și pe frații lor refugiați din Basarabia, Bucovina și Cadrilater, după rapturile teritoriale ale epocii.

Timișoara și Banatul ies din al doilea război mondial consemnând un fenomen prea ușor trecut cu vederea: scăderea numerică a germanilor. În timpul războiului, mulți dintre șvabi aleseseră să se înroleze în armata lui Hitler, înregistrând pierderi însemnate. După conflagrație, ocupantul sovietic deportează la muncă o importantă parte din comunitate, ca pedeapsă pentru pierderile suferite de URSS de pe urma armatei germane. De menționat este că, spre deosebire de toți vecinii de bloc estic, România nu recurge la expulzarea cetățenilor săi de etnie germană, așa cum au procedat Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria sau Polonia. Din Banatul sârbesc, spre exemplu, comunitatea cândva numeroasă de șvabi, a fost aproape complet alungată după război. Spre lauda sa, România îi primește înapoi pe supraviețuitorii germani ai deportării din Siberia.

Peste doar câteva decenii, însă, fostul RFG lansează o ofertă de „cumpărare” a sașilor și șvabilor din România, pe fondul crizei demografice pe care o traversa. Răstălmăcită de asemenea grosier, oferta viza cheltuielile de educație și formare profesională a germanilor români și venea în spiritul unei tradiții ce funcționează și azi în Germania – tânărul ajutat financiar pe durata studiilor restituie statului banii după absolvire și intrarea pe piața muncii. Nemții români au optat în masă pentru o nouă viață în Germania.

Fabrici romanesti construite dupa Unirea Banatului cu România

Puțini dintre cei care aruncă astăzi ușor cu expresia „vinitură” conștientizează adevărata situație în care s-a trezit Banatul odată cu acest fenomen. În condițiile unei dezvoltări industriale continue, care necesita forță de muncă pe măsură, în doar câteva decenii, zeci și zeci de mii de angajați de etnie germană au părăsit regiunea. Practic, fără câte un Vasile de prin Oltenia sau Moldova care să compenseze plecarea lui Hans, sau fără câte o Florica adusă în locul lui Gertrude, n-am mai fi fost nici pe departe „frunte”, ci ne-am fi prăbușit social-economic. Datele vorbesc de la sine: numai în Timișoara, de la 37 611, numărul germanilor a scăzut la 4 193 între recensămintele din 1941 și cel din 2011, situația fiind la fel de grăitoare în întreaga regiune. După înființarea statului Israel, pleacă din proprie inițiativă și majoritatea evreilor, numărul acestora scăzând de la 12 543 la doar 193 în 2011. Interesant de notat este că în perioada comunistă, hulită de unii că ar fi adus  în Banat români din alte părți de țară, la Timișoara se atinge, cu ajutorul celor veniți din alte regiuni, vârful istoric al populației de etnie maghiară: 36 724, la recensământul din 1977.

Citește și: Ținutul și rolul uitat al Banatului

Cam ăsta e traiectul care-i scoate pe unii din minți și-i face să scuipe cuvântul „vinitură”, cu orice ocazie, către românii din alte regiuni. Printre ei, câte unul atât de „înzestrat”, încât uită că defilează sub pretextul „bănățenismului”, de te trezești cu el făcându-i „vinituri” și pe cărășenii ce-și caută un rost prin Timișoara, după ce industria grea a județului din Banatul de Munte s-a prăbușit, iar Reșița a ajuns de la aproape 120 000 la sub 70 000 de locuitori… Unii dintre ei vor înțelege citind acest articol, ce rușinoasă poate fi o asemenea abordare. Și cât de firesc este să dai măsura propriei dezvoltări economice și a statutului de oraș universitar. Pe cei prea ocupați cu propaganda sau mai scurți cu un cap decât ar trebui pentru a înțelege cele scrise, îi lăsăm să-și dea liniștiți măsura propriei dimensiuni, ca niște bănățeni toleranți ce suntem.