În noaptea de 17-18 iunie 1951 era pusă în mișcare una dintre cele mai crunte acțiuni de persecuție politică ale regimului stalinist ateu instalat în România după război: Deportarea în Bărăgan. 40.320 de persoane din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți erau ridicate din căminele lor, zăvorâte în vagoane de animale și „descărcate” după două săptămâni în câteva gări din Bărăgan. Aveau să fie împrăștiate sub cerul liber, în 18 puncte ale prea-puțin populatei câmpii din sudul României…

Cumplita operațiune din Noaptea de Rusalii era ordonată într-un context extrem de complicat: ocupată de trupele sovietice și avându-i la conducere pe „apostolii lui Stalin”, România se trezește împinsă în stare conflictuală cu Iugoslavia lui Tito, exclusă în 1948 din Comintern de mai-marii moscoviți. Iosif Chişinevschi (născut Jakob Roitman), Vasile Luca (născut Laszlo Luka, fost soldat în Divizia Secuiască a lui Károly Kratochvil), Ana Pauker, Dumitru Coliu (născut Dimităr Colev) şi Gheorghe Gheorghiu-Dej erau cei care aveau să apostileze documentul ce dădea frâu liber operațiunii.În Banat, regiune a României în care rezistența anti-comunistă s-a manifestat (și sub formă armată) ani de zile după război, ordinele îi vizau pe cei care „prin manifestările faţă de poporul muncitor dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română” și aveau ca pretext orientarea acestora spre politicile lui Tito.

În fapt, puțin peste o mie dintre cei ridicați erau acuzați direct de „titoism”, în marea lor majoritate sârbi. Mai bine de un sfert erau români basarabeni și bucovineni (8.447) sau aromâni ( 3557), refugiați în Banat după ce România pierduse teritorii în favoarea URSS și a Bulgariei, oameni care manifestau ostilitate lesne de înțeles la adresa regimului de ocupație. Alte câteva sute erau români bănățeni care luptaseră sau sprijiniseră rezistența anti-comunistă, în timp ce miile care alcătuiau restul deportaților erau persoane acuzate de-a valma că au colaborat cu armata germană sau că erau moșieri, chiaburi, industriași ostili socialismului sau legionari. Alături de români, spre Bărăgan au apucat-o atunci, în operațiunea coordonată de 10 000 de militari, și sârbi, nemți sau bulgari bănățeni. Domiciliul forțat în Bărăgan a durat cinci ani, oamenilor fiindu-le permisă întoarcerea în Banat abia în 1956, în timpul „destalinizării” României. Între timp, aproape 1700 dintre cei deportați muriseră…

Operațiunea era o copie fidelă a deportărilor efectuate de sovietici între 1941-1951 în teritoriile românești Basarabia și Bucovina de Nord, ocupate de URSS. Primul val fusese cel din 12 și 13 iunie 1941, când au fost deportate aproximativ 25 de mii de persoane dintre Prut și Nistru. Alecu Reniță, deputat în primul Parlament independent de la Chișinău, estima că numai în perioada iunie 1940 – iunie 1941, ocupanții sovietici au lichidat aproximativ 10% din populația românească dintre Prut și Nistru. Al doilea val a lovit în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, când 35-40 de mii de români basarabeni au fost ridicați din vetrele lor și trimiși în lagărele de muncă forțată ale Siberiei. Și cumplitul fenomen nu s-a oprit aici: estimările asupra celor care au fost nevoiți să-și părăsească meleagurile în perioada iunie 1940 – martie 1953 se ridică la trei-patru sute de mii de suflete…

Citește și: Lecția din care nu am învățat niciodată de ajuns

Un neam întreg stă încremenit de decenii la masa tăcerii… „Ochii fraţilor, părinţilor şi buneilor noştri deportaţi de la vatra şi casele lor ne privesc din alte timpuri şi din alte depărtări. Ochii lor sunt ca cerul Basarabiei în luna iulie: în aşteptare. Ce aşteaptă ei? Să le recunoaştem chipul din tinereţe, să le luăm o parte din suferinţe şi spaime, să le facem şi lor un loc la masa tăcerii?” scria Alecu Reniță despre cumplita încercare prin care trecuse spațiul românesc în acel deceniu. „Sau aşteaptă să ne ridicăm de la masa tăcerii şi să mărturisim lumii întregi despre Golgota românească…”